libertăţii de conştiinţă în cel mai larg sens al cuvântului: a libertăţii de gândire şi de spirit, a unei libertăţi absolute de opinie şi de atitudine în toate chestiunile practice sau speculative, ştiinţifice, morale sau teologice. Libertatea de a exprima şi publica opinii poate să pară că ţine de alt principiu, fiind legată de acea parte a conduitei care priveşte şi pe alţi oameni; dar, fiind aproape la fel de importantă ca şi libertatea de gândire şi sprijinindu-se, în mare parte, pe aceleaşi temeiuri, ea este practic inseparabilă de aceasta din urmă. În al doilea rând, principiul reclamă libertatea înclinaţiilor şi a năzuinţelor, libertatea de a ne făuri în viaţă planuri potrivite propriei noastre firi; de a face ceea ce dorim, cu condiţia de a suporta consecinţele ce pot decurge de aici; fără a fi împiedicaţi de semenii noştri, atâta vreme cât nu le aducem nici un fel de daune, şi aceasta chiar dacă ei consideră conduita noastră nesăbuită, nefirească sau greşită. În al treilea rând, din această libertate a fiecărui individ urmează – în aceleaşi limite – şi libertatea asocierii indivizilor, libertatea de a se asocia în orice scop ce nu dăunează altora, presupunându-se că indivizii astfel uniţi sunt maturi şi nu au fost nici forţaţi, nici amăgiţi.

Nici o societate în care aceste libertăţi nu sunt în genere respectate nu este liberă, indiferent ce formă de guvernământ ar avea; şi nici o societate nu este complet liberă câtă vreme acestea nu sunt realizate pe deplin, fără nici o restrângere. Singura libertate demnă de acest nume este aceea de a-ţi urmări binele propriu, în felul tău propriu, atâta timp cât nu încerci să lipseşti pe alţii de binele lor sau să-i împiedici să şi-l dobândească. Fiecare este adevăratul paznic al propriei sănătăţi, fie ea trupească, mintală sau sufletească. Omenirea are mai mult de câştigat lăsând pe fiecare să trăiască aşa cum crede el că e mai bine decât silind pe fiecare să trăiască aşa cum li se pare celorlalţi că ar fi bine.

Cu toate că această doctrină nu este nicidecum nouă, având, pentru unii, chiar aerul unei banalităţi, ea se află într-o opoziţie totală cu tendinţa generală a opiniilor şi practicilor existente. Societatea şi-a cheltuit, cât a putut de mult, eforturile încercând (potrivit vederilor ei) să-i constrângă pe oameni să se conformeze concepţiei ei de desăvârşire, atât pe plan individual, cât şi pe plan social. Statele din vechime se credeau îndreptăţite să practice – iar filozofii din vechime să susţină – reglementarea de către autorităţi a tot ceea ce intră în cuprinsul conduitei individuale, pe temeiul că statul ar fi profund interesat de existenţa unei discipline corporale şi mentale depline la fiecare din cetăţenii săi; este un mod de a gândi care s-ar putea dovedi acceptabil în cazul unei republici mici, înconjurată de duşmani puternici şi deci aflată într-un permanent pericol de a fi răsturnată fie printr-un atac din afară, fie prin tulburări interne; unei asemenea republici diminuarea vigorii şi a autocontrolului, fie şi pentru un interval scurt de timp, i s-ar putea dovedi fatală, astfel că ea nu şi-ar putea permite să aştepte efectele salutare de durată ale libertăţii. În lumea modernă, dimensiunile mai mari ale comunităţilor politice şi, mai cu seamă, separaţia dintre autoritatea spirituală şi cea temporală (separaţie prin care îndrumarea conştiinţelor omeneşti a ajuns în alte mâini decât cele care controlau treburile lor lumeşti) au împiedicat o ingerinţă atât de mare a legii în toate amănuntele vieţii particulare; dar maşinăriile represiunii morale au fost îndreptate împotriva oricărei devieri de la opinia dominantă privind problemele personale cu mai multă înverşunare chiar decât împotriva celor privitoare la chestiunile sociale; religia, cel mai puternic dintre elementele care au contribuit la formarea simţului moral, fiind aproape totdeauna condusă fie de ambiţia unei ierarhii ce căuta să controleze toate sferele conduitei umane, fie de spiritul puritanismului. Şi chiar unii dintre acei reformatori moderni care s-au opus cu cea mai mare vigoare religiilor din trecut au mers tot atât de departe ca şi sectele sau bisericile în afirmarea dreptului la dominaţie spirituală: dl Comte, bunăoară, ale cărui sisteme sociale, aşa cum sunt ele dezvoltate în Système de politique positive, ţintesc la statornicirea (deşi mai mult prin mijloace morale decât prin mijloace legislative) unui despotism al societăţii asupra individului, despotism care depăşeşte tot ce s-a propus vreodată în virtutea idealurilor politice ale celor mai rigizi adepţi ai disciplinei care au existat vreodată printre filozofii din vechime.

Lăsând la o parte doctrinele specifice ale unor gânditori individuali, există în general în lume o înclinaţie tot mai accentuată către amplificarea exagerată a puterii societăţii asupra individului, care se exercită atât prin forţa opiniei publice, cât şi prin forţa legii; şi cum tendinţa tuturor schimbărilor ce au loc în lume este de a întări forţa societăţii, slăbind-o pe aceea a individului, acest abuz nu este nicidecum unul dintre relele care tind să dispară de la sine, ci, care, dimpotrivă, tind să devină tot mai formidabile. Pornirea oamenilor, atât în calitate de conducători, cât şi în calitate de cetăţeni de rând, de a-şi impune propriile păreri şi înclinaţii ca reguli de comportare pentru alţii, este susţinută atât de energic de unele dintre cele mai bune, ca şi de unele dintre cele mai rele pasiuni proprii naturii umane, încât cu greu poate fi îngrădită de orice altceva decât lipsa de putere; şi cum puterea nu se micşorează, ci creşte, dacă în calea acestui rău convingerile morale nu ridică o puternică stavilă, trebuie să ne aşteptăm în împrejurările actuale din lumea noastră să-l vedem adâncindu-se.

Pentru demonstraţia ce urmează va fi util ca, în loc de a aborda pe dată teza generală, să ne mărginim pentru început la o singură latură a ei, latură cu privire la care opinia comună admite principiul enunţat aici, cel puţin într-o anumită măsură, dacă nu pe deplin. Această primă latură este Libertatea Gândirii, de care este cu