neputinţă să fie separată cea înrudită cu ea, şi anume libertatea cuvântului şi a scrisului. Cu toate că aceste libertăţi fac parte, într-o măsură considerabilă, din moralitatea politică a tuturor ţărilor ce profesează toleranţa religioasă şi admit instituţii libere, temeiurile, atât cele filozofice, cât şi cele practice, pe care se bazează ele nu sunt, poate, atât de familiare gândirii comune, şi nici nu se bucură de o atât de înaltă apreciere din partea multor lideri de opinie, pe cât ar fi fost de aşteptat. Aceste temeiuri, atunci când sunt înţelese corect, au o sferă de aplicare mult mai largă decât cea proprie unei singure părţi a subiectului, şi o examinare completă a acestei laturi a chestiunii se va dovedi a fi cea mai bună introducere la celelalte. Cei pentru care nimic din ceea ce voi spune nu va fi nou se cuvine, aşadar – nădăjduiesc eu –, să mă scuze dacă mă aventurez să discut încă o dată un subiect care, timp de trei secole încheiate, a tot fost discutat de atâtea ori.

Capitolul II DESPRE LIBERTATEA GÂNDIRII ŞI A CUVÂNTULUI

Putem spera că a trecut vremea în care ar fi fost necesară o apărare a „libertăţii presei“ ca o garanţie împotriva cârmuirii tiranice sau a celei corupte. Am putea presupune că astăzi nu mai este nevoie de nici un argument care să arate de ce nu trebuie să se permită unei puteri legislative sau executive care nu se identifică cu interesele poporului să-i impună acestuia părerile sale şi să hotărască ce doctrine sau dispute îi este îngăduit poporului să audă. De altfel, acest aspect al chestiunii a fost argumentat atât de des, şi cu atât succes, de către autorii dinaintea mea, încât nu mai este nevoie să insist asupra lui aici. Deşi, în ceea ce priveşte presa, legile Angliei sunt şi azi tot atât de slugarnice ca şi în vremea Tudorilor, pericolul ca ele să fie folosite efectiv împotriva dezbaterilor politice este mic, dacă exceptăm situaţiile temporare de panică în care teama de răzvrătire i-ar face pe miniştri şi pe judecători să se abată de la ceea ce se cuvine2; şi, în general vorbind, nu este de presupus că, în ţări constituţionale, cârmuirea, fie că este pe deplin răspunzătoare în faţa poporului, fie că nu, ar încerca adesea să controleze exprimarea opiniilor, cu excepţia cazului în care, prin aceasta, ea s-ar face organul intoleranţei generale a publicului. Să ne închipuim deci cazul în care cârmuirea ar fi una cu poporul şi ea nu ar intenţiona niciodată să-şi exercite puterea de constrângere altfel decât în deplin acord cu ceea ce ea socoteşte a fi vrerea acestuia. Eu însă contest dreptul oamenilor de a exercita această putere de constrângere atât prin acţiunile lor, cât şi prin acţiunile cârmuirii. O atare putere este ea însăşi nelegitimă. Chiar cea mai bună dintre cârmuiri nu este cu nimic mai îndreptăţită să o exercite decât ar fi cea mai rea dintre ele. Atunci când este exercitată în acord cu opinia publică, ea este tot atât de dăunătoare, sau chiar mai dăunătoare, decât atunci când este exercitată în pofida acesteia. Chiar dacă întreaga omenire, cu o singură excepţie, ar fi de aceeaşi părere, şi doar o singură persoană ar fi de părerea contrară, omenirea n-ar fi mai îndreptăţită să reducă la tăcere acea unică persoană decât ar fi îndreptăţită aceasta din urmă să reducă la tăcere întreaga omenire. Dacă o părere n-ar fi decât un bun personal, având valoare exclusiv pentru cel în cauză, şi dacă a împiedica pe cineva să-şi păstreze opinia ar constitui doar un prejudiciu personal, atunci faptul că prejudiciul a fost adus numai câtorva sau mai multor persoane ar conta întru câtva. Însă răul făcut prin împiedicarea exprimării unei opinii este ceva deosebit: prin el, întreaga specie umană este prădată, atât posteritatea, cât şi generaţia actuală, iar cei ce nu sunt de acord cu opinia în cauză sunt chiar mai mult prădaţi decât cei ce o susţin. Dacă acea opinie este corectă, atunci lor li s-a răpit ocazia de a trece de la eroare la adevăr; dacă ea este greşită, ei pierd ceva la fel de profitabil, şi anume imaginea mai clară şi senzaţia mai vie a adevărului, produsă prin coliziunea acestuia cu eroarea.

Cele două ipoteze trebuie examinate separat, fiecăreia dintre ele corespunzându-i o altă linie de argumentare. Nu putem fi niciodată siguri că opinia pe care ne străduim să o înăbuşim este greşită; iar dacă am fi siguri că este greşită, înăbuşirea ei ar fi tot un rău.

Mai întâi: opinia pe care autoritatea încearcă să o suprime ar putea fi adevărată. Cei ce doresc să o suprime contestă, desigur, adevărul ei; dar ei nu sunt infailibili. Ei nu au dreptul de a decide chestiunea pentru întreaga omenire, lipsind astfel pe toţi ceilalţi de posibilitatea de a judeca singuri. Cei ce refuză să asculte o opinie deoarece sunt siguri că ea este greşită presupun că certitudinea lor este unul şi acelaşi lucru cu certitudinea absolută. Orice înăbuşire a unei dezbateri ascunde o presupunere de infailibilitate. Pentru a condamna înăbuşirea dezbaterii este suficient acest argument obişnuit, căruia acest caracter uzual nu poate să-i strice.

Din nefericire pentru bunul-simţ al oamenilor, faptul că şi ei sunt supuşi greşelii este departe de a avea, în judecăţile lor practice, greutatea ce i se recunoaşte în teorie; căci, deşi fiecare ştie că el însuşi este supus greşelii, prea puţini consideră necesar să ia anumite precauţii împotriva acestui risc de a greşi sau să admită presupunerea că orice opinie, privitor la care au un sentiment de certitudine, poate constitui un exemplu din acea categorie de greşeli pe care ei înşişi au recunoscut că le pot comite.