Monarhii absoluţi sau alte persoane obişnuite să li se acorde un respect neţărmurit au de obicei o asemenea încredere completă în opiniile proprii, şi aceasta aproape în toate domeniile. Oamenii care se află într-o situaţie mai fericită, având uneori ocazia să-şi vadă opiniile combătute, şi care nu sunt complet neobişnuiţi să fie corectaţi atunci când greşesc acordă aceeaşi încredere neţărmurită numai acelora dintre opiniile lor care sunt împărtăşite de către toţi cei care îi înconjoară sau de către cei cărora le poartă în general respect; căci, în măsura în care omului îi lipseşte încrederea în capacitatea de a judeca de unul singur, el se bizuie de obicei orbeşte pe infailibilitatea „lumii“ în genere. Şi cum, pentru fiecare individ, lumea nu înseamnă decât acea parte a ei cu care vine el în contact – partidul, grupul, biserica sau clasa căreia îi aparţine –, acela pentru care „lumea“ înseamnă ceva atât de cuprinzător cum ar fi ţara sau epoca sa poate fi considerat, comparativ vorbind, ca fiind aproape un liberal şi un om cu vederi largi. Nici că este zdruncinată vreun pic credinţa sa în autoritatea colectivă de conştiinţa faptului că alte epoci, ţări, grupuri, biserici, clase şi partide au gândit, ba chiar gândesc şi azi, în modul exact opus. Responsabilitatea pentru faptul de a se afla în directă opoziţie cu „lumile“ având păreri diferite, ale altor oameni, el o trece asupra lumii sale; şi niciodată nu-l tulbură faptul că numai un simplu accident a hotărât care dintre aceste numeroase lumi să facă obiectul încrederii sale şi că aceleaşi cauze care au făcut ca el să fie un anglican din Londra ar fi putut să-l facă să fie un budist sau un confucianist din Beijing. Şi totuşi, este în sine tot atât de evident pe cât ar putea-o dovedi argumente nenumărate că epocile nu sunt cu nimic mai ferite de greşeală decât indivizii, în fiecare epocă fiind susţinute opinii care, în epocile următoare, au fost socotite nu doar greşite, ci chiar absurde; şi este la fel de sigur că multe opinii astăzi unanime vor fi respinse în epocile următoare, pe cât este că multe altele, cândva unanime, sunt azi respinse.

Obiecţia la care ne putem aştepta faţă de acest argument va îmbrăca probabil o formă asemănătoare celei ce urmează. În interdicţia de a propaga o eroare, presupunerea infailibilităţii nu este implicată mai mult decât în orice alt lucru pe care autorităţile îl fac pe baza propriei judecăţi şi responsabilităţi. Judecata este dată omului ca să o poată folosi. Întrucât ea poate fi folosită greşit, să li se recomande oare oamenilor să n-o folosească deloc? A interzice ceea ce crezi că este periculos nu înseamnă a pretinde că eşti scutit de orice greşeală, ci a îndeplini datoria ce-ţi revine, datoria de a acţiona conform propriilor convingeri conştiente, chiar dacă eşti supus greşelii.

Dacă ar fi să nu acţionăm niciodată în conformitate cu opiniile pe care le avem, deoarece aceste opinii pot fi greşite, atunci toate interesele noastre ar rămâne nesatisfăcute şi toate datoriile, neîndeplinite. O obiecţie care se aplică tuturor conduitelor nu poate constitui obiecţie validă la adresa unei conduite anume. Este de datoria guvernelor şi a indivizilor să-şi formeze opinii cât mai apropiate de adevăr; să facă acest lucru cu grijă şi, opiniile odată formate, să nu le impună niciodată altora dacă nu sunt foarte siguri că au dreptate. Dar atunci când sunt siguri (ar putea spune aceşti gânditori), n-ar fi o dovadă de conştiinţă, ci una de laşitate dacă ei ar da înapoi, neacţionând conform opiniilor lor, şi dacă ar permite ca doctrine pe care, în mod sincer, le consideră periculoase pentru buna stare a omenirii, fie pe lumea aceasta, fie pe cealaltă, să fie răspândite pretutindeni, fără nici o îngrădire, şi aceasta pentru simplul motiv că alţi oameni, care au trăit în vremuri mai puţin luminate, au supus persecuţiilor unele opinii considerate azi adevărate. S-ar putea spune: să avem grijă să nu facem aceeaşi greşeală; dar guvernele şi naţiunile au comis greşeli şi în alte chestiuni, în domenii despre care nimeni nu afirmă că ar fi nepotrivite pentru exercitarea autorităţii: au fixat impozite grele, au dus războaie nedrepte. Ar trebui oare ca, din acest motiv, noi să nu mai fixăm nici un fel de impozite şi, indiferent ce provocări ar apărea, să nu mai purtăm niciodată războaie? Oamenii şi guvernele trebuie să acţioneze cât de bine pot. O certitudine absolută nu există, dar, pentru scopurile vieţii noastre, avem destule garanţii de siguranţă. Putem şi trebuie să presupunem, pentru a ne călăuzi conduita, că opinia noastră este adevărată; iar atunci când îi oprim pe cei răi să pervertească societatea, propagând opinii pe care le considerăm greşite şi periculoase, nu presupunem nimic mai mult decât atât.

Răspunsul meu este că făcând acest lucru noi mergem mult mai departe cu presupunerile. Există o diferenţă cum nu se poate mai mare între a presupune că o opinie este corectă, deoarece, chiar folosind toate ocaziile de a o contesta, ea n-a putut fi respinsă, şi a presupune că ea este adevărată în scopul de a nu permite în nici un fel respingerea ei. Deplina libertate de a contrazice şi infirma opiniile noastre este chiar lucrul ce ne îndreptăţeşte să admitem adevărul lor, în scopul de a acţiona; şi nu există mijloc prin care o fiinţă cu însuşiri omeneşti să poată dobândi garanţii raţionale că are dreptate.

Atunci când examinăm fie istoria opiniilor, fie cursul obişnuit al vieţii omului, cui se cuvine să-i punem în seamă faptul că nici cea dintâi, nici cel din urmă nu decurg mai rău decât aşa cum decurg? De bună seamă că nu forţei intrinsece a intelectului omenesc; căci, în orice chestiune care nu este evidentă în sine însăşi, pentru fiecare persoană capabilă să judece chestiunea există nouăzeci şi nouă care n-o pot judeca; iar capacitatea acelei unice persoane este şi ea numai relativă; căci majoritatea oamenilor