eminenţi din fiecare generaţie trecută au susţinut multe opinii recunoscute azi drept greşite, şi au făcut sau aprobat numeroase lucruri pe care acum nimeni nu le va mai justifica. Cum se explică, dar, că pe total există o preponderenţă a opiniilor şi conduitelor raţionale în rândul oamenilor? Dacă această preponderenţă există realmente – şi ea trebuie să existe, dacă e ca oamenii să nu fie, şi să nu fi fost totdeauna, într-o situaţie aproape disperată – ea se datorează unei calităţi a spiritului omenesc, izvorul a tot ce este respectabil în om, atât ca fiinţă intelectuală, cât şi ca fiinţă morală, şi anume calitatea de a-şi putea îndrepta greşelile. El este capabil să-şi îndrepte greşelile pe baza discuţiilor şi a experienţei. Nu pe baza experienţei singure. Discuţiile sunt şi ele necesare, pentru a arăta cum trebuie interpretată experienţa. Opiniile şi practicile greşite cedează treptat în faţa faptelor şi a argumentelor; dar faptele şi argumentele, pentru a putea produce un efect asupra spiritului, trebuie aduse în faţa lui. Foarte puţine fapte pot vorbi de la sine, fără nici un comentariu care să scoată în evidenţă înţelesul lor. Prin urmare, întrucât întreaga putere şi valoare a judecăţii omului depinde de această unică însuşire, aceea de a putea fi îndreptat atunci când greşeşte, judecata lui este demnă de încredere numai dacă mijloacele pentru îndreptarea ei sunt păstrate mereu la îndemână. În caz că judecata unei anumite persoane este într-adevăr demnă de încredere, cum a ajuns ea să fie astfel? Pentru că persoana în cauză şi-a păstrat spiritul deschis faţă de criticile aduse opiniilor şi conduitei sale. Pentru că a stat în obiceiul său să asculte tot ce se putea spune împotriva ei, să profite de tot ce era bun în aceste critici şi să îşi înfăţişeze sieşi, iar ocazional şi celorlalţi, în ce consta greşeala la cele care erau greşite. Pentru că el şi-a dat seama că singura cale pe care o fiinţă umană se poate apropia de cunoaşterea deplină a unui lucru este de a asculta tot ce se poate spune asupra lui de către persoane cu cele mai diverse opinii şi de a cerceta toate unghiurile din care poate fi el privit de spiritele cele mai diferite. Nici un înţelept nu şi-a dobândit vreodată înţelepciunea pe altă cale decât aceasta; şi nici nu stă în putinţa spiritului omenesc, prin natura sa, să ajungă la înţelepciune în alt mod. Obiceiul statornic de a corecta şi completa propriile opinii prin confruntarea lor cu opiniile altora, departe de a genera îndoială şi ezitare în punerea lor în practică, este singurul fundament stabil al încrederii noastre îndreptăţite în ele; căci, fiind conştient de toate cele ce se pot spune împotriva sa ori, cel puţin, de cele mai evidente dintre acestea, şi luând poziţie împotriva acestor constatări – căci a căutat obiecţiile şi dificultăţile, în loc de a le ocoli, şi n-a ignorat nimic din ceea ce ar fi putut arunca vreo rază de lumină asupra chestiunii, indiferent din ce parte venea ea –, el este îndreptăţit să considere aprecierea sa ca fiind mai bună decât aceea a oricărei alte persoane, sau altui grup, care nu a trecut printr-un proces asemănător.

Nu este deloc exagerat a cere ca acele lucruri pe care oamenii cei mai înţelepţi, cei mai îndreptăţiţi să aibă încredere în judecata lor, găsesc necesar să le garanteze ca demne de a se bizui pe ele, să fie respectate şi de acea mulţime pestriţă, numită „publicul“, alcătuită din puţini înţelepţi şi din mulţi nesăbuiţi. Cea mai intolerantă dintre biserici, cea romano-catolică, admite şi ascultă cu răbdare un „avocat al diavolului“, chiar şi în cazul canonizării unui sfânt. S-ar părea deci că nici cel mai sfânt dintre oameni nu poate avea acces la onorurile postume înainte de a se fi aflat şi cântărit tot ceea ce diavolul ar putea spune împotriva lui. Chiar şi în cazul filozofiei newtoniene, dacă nu s-ar permite punerea ei în discuţie, oamenii n-ar avea un sentiment de siguranţă atât de deplin, în ce o priveşte, cum au acum. Credinţele cele mai îndreptăţite nu au la baza lor nici o altă chezăşie decât invitaţia permanentă, adresată întregii lumi, de a dovedi că sunt nefondate. Dacă provocarea nu este acceptată sau, fiind acceptată, încercarea de a dovedi că sunt nefondate eşuează, suntem totuşi departe de a fi ajuns la certitudine; dar am făcut tot ceea ce raţiunea umană, în starea actuală, putea face; nu am lăsat la o parte nimic din ceea ce putea să ne ofere o şansă de a ajunge la adevăr: câtă vreme arena rămâne deschisă pentru confruntări, putem spera că, dacă există un adevăr mai profund, el va fi descoperit îndată ce spiritul uman va fi capabil să-l recunoască; iar între timp putem fi siguri că ne-am apropiat de adevăr în măsura în care era posibil s-o facem deocamdată. Acesta este gradul de certitudine pe care-l poate atinge o fiinţă care nu este infailibilă şi aceasta este singura cale de a-l atinge.

Ciudat este faptul că oamenii admit valabilitatea argumentelor în favoarea dezbaterii libere, obiectând însă împotriva „ducerii lor până la extrem“; ei nu văd că, dacă temeiurile oferite nu sunt bune în cazul extrem, atunci nu sunt bune în nici un caz. Şi tot ciudat este ca ei să-şi închipuie că nu-şi atribuie infailibilitatea atunci când recunosc necesitatea existenţei dezbaterii libere în orice chestiune care ar putea fi îndoielnică, deşi cred că anumite principii sau doctrine trebuie să fie mai presus de orice discuţie pentru că sunt incontestabile, adică pentru că sunt ei siguri că ele sunt incontestabile. A considera o afirmaţie incontestabilă, câtă vreme există cineva care ar contesta-o dacă i s-ar permite, dar nu i se permite, înseamnă a presupune că noi înşine, împreună cu cei ce sunt de acord cu noi, suntem judecătorii care decid ce este incontestabil, nişte judecători care nici măcar nu ascultă cealaltă parte.

În epoca noastră – despre care s-a spus că