„îi lipseşte credinţa, dar scepticismul o înspăimântă“3 –, epocă în care siguranţa oamenilor se leagă nu atât de faptul că opiniile lor sunt adevărate, cât de faptul că, fără ele, ei n-ar şti să se descurce, pretenţia ca o opinie să fie apărată de orice atacuri publice se întemeiază nu atât pe adevărul ei, cât pe importanţa pe care o are pentru societate. Există – se susţine – anumite convingeri care sunt atât de utile, ca să nu spunem indispensabile, bunei stări a oamenilor, încât cârmuirea are datoria să susţină aceste convingeri la fel cum are datoria să apere oricare dintre celelalte interese ale societăţii. În cazul unor necesităţi de acest fel, aflate nemijlocit în competenţa ei, chiar temeiuri mai modeste decât infailibilitatea – se susţine – pot îndreptăţi şi chiar obliga cârmuirea să acţioneze conform propriei opinii, confirmată de opinia generală a oamenilor. De asemenea, se argumentează ades – şi se crede încă şi mai des – că numai un om rău ar putea dori să zdruncine aceste convingeri salutare; şi se consideră că nu ar fi nimic greşit în a îngrădi acţiunea acestor oameni răi, interzicând ceea ce numai indivizi de teapa lor pot încerca să pună în practică. Acest mod de a gândi face din justificarea îngrădirilor puse asupra dezbaterii nu o chestiune privind adevărul opiniilor, ci o chestiune privind utilitatea acestora, legănându-se astfel cu speranţa că ar fi scăpat de răspunderea pe care o implică pretenţia de a fi un judecător infailibil al tuturor opiniilor. Cei care, prin aceasta, ajung să se simtă mulţumiţi nu observă că pretenţia infailibilităţii nu face altceva decât să dispară într-un punct pentru a reapărea în altul. Utilitatea unei opinii este ea însăşi o chestiune de opinie: contestabilă, discutabilă şi necesitând dezbatere în aceeaşi măsură ca şi opinia însăşi. Pentru a hotărî că o opinie este dăunătoare, existenţa unui judecător infailibil al opiniilor este la fel de necesară ca şi pentru a hotărî că ea este greşită, dacă nu cumva opinia condamnată are toate condiţiile necesare pentru a se apăra singură. Şi nu merge nici să spui că unui eretic i se poate permite să susţină utilitatea sau inofensivitatea opiniei sale, deşi i se interzice să susţină adevărul ei. Adevărul unei opinii este o parte a utilităţii ei. Atunci când voim să ştim dacă este sau nu de dorit să acordăm încredere unei afirmaţii, putem oare exclude cercetarea faptului dacă ea este sau nu adevărată? Conform părerii, nu a celor răi, ci a celor mai buni dintre oameni, nici o convingere contrară adevărului nu poate fi realmente utilă; poţi oare să împiedici asemenea oameni să susţină această părere, atunci când sunt traşi la răspundere pentru a fi combătut o doctrină prezentată lor drept utilă, dar pe care ei o consideră greşită? Cei care iau apărarea opiniilor admise nu pierd niciodată prilejul de a trage toate foloasele de pe urma acestei păreri: pe ei n-o să-i vezi niciodată abordând chestiunea utilităţii opiniilor ca şi cum aceasta ar putea fi separată complet de aceea a adevărului; dimpotrivă, tocmai pentru că doctrina lor reprezintă „adevărul“, cunoaşterea ei sau încrederea ce i se acordă este considerată, în asemenea măsură, indispensabilă. Nu poate fi însă vorba de o dezbatere cinstită a chestiunii utilităţii atunci când un asemenea argument vital poate fi folosit de una din părţi, dar nu şi de cealaltă. Şi, de fapt, atunci când legea sau opinia publică nu permit punerea în discuţie a adevărului unei opinii, ele tolerează tot atât de puţin şi contestarea utilităţii ei. Ele permit în cel mai bun caz o slăbire a necesităţii sale absolute, sau a vinii pozitive de a o fi respins.

Pentru a da o exemplificare mai completă a greşelii care se face atunci când se interzice audierea unor opinii pe care, în sinea noastră, le condamnăm, este de dorit să ne oprim, cu discuţia noastră, asupra unui caz concret; şi prefer să aleg cazurile care îmi sunt cel mai puţin favorabile, acelea în care există, atât sub aspectul adevărului cât şi sub cel al utilităţii, cele mai puternice argumente împotriva libertăţii de opinie. Să presupunem că cineva contestă credinţa în Dumnezeu şi în viaţa de dincolo, sau vreuna dintre doctrinele morale îndeobşte acceptate. Lupta pe un asemenea teren oferă mari avantaje unui adversar incorect; căci acesta va spune, negreşit (şi la fel vor spune în sinea lor mulţi alţii, care n-au intenţia de a se purta incorect): „Aceste doctrine pe care tu nu le consideri îndeajuns de certe nu trebuie oare puse sub protecţia legii? Este oare credinţa în Dumnezeu una dintre acele opinii de care, după cum susţii tu, nu putem fi siguri decât presupunând că suntem infailibili?“ Fie-mi însă îngăduit să observ că, vorbind despre presupunerea infailibilităţii, eu nu mă refer la faptul că noi suntem siguri de anumite doctrine (oricare ar fi acestea), ci mă refer la actul unora de a decide pentru alţii, fără a le permite să afle ce ar putea spune partea adversă. Chiar dacă această pretenţie ar fi avansată cu privire la cele mai ferme convingeri ale mele, eu aş denunţa-o şi dezaproba-o cu aceeaşi tărie. Oricât de ferm convins ar fi cineva, nu numai de falsitatea, dar şi de urmările periculoase, nu numai de urmările periculoase, dar şi – ca să folosesc nişte expresii pe care le dezaprob total – de imoralitatea şi impietatea unei opinii, totuşi, dacă în virtutea acestei aprecieri, care rămâne o apreciere personală chiar atunci când este sprijinită şi de opinia publică din ţara respectivă sau din vremea respectivă, acel cineva împiedică audierea celor ce se pot spune în apărarea opiniei respective, atunci el dovedeşte că îşi atribuie o anumită infailibilitate. Iar în cazul în care opinia este numită imorală sau lipsită de pietate, această presupunere, departe de a fi mai ferită de obiecţii sau mai puţin periculoasă, joacă de fapt rolul cel mai nefast. Căci tocmai în asemenea cazuri membrii unei generaţii comit acele greşeli îngrozitoare ce stârnesc uimirea şi oroarea posterităţii. Tocmai