printre cazurile de acest fel vom găsi memorabile exemple istorice de folosire a braţului legii pentru nimicirea celor mai buni oameni şi a celor mai generoase concepţii; cu un regretabil succes în ce-i priveşte pe oameni, în timp ce unele dintre concepţiile vizate au supravieţuit pentru a fi invocate apoi – parcă în bătaie de joc – în apărarea unor conduite asemănătoare faţă de cei aflaţi în dezacord cu ele sau cu interpretarea lor obişnuită.

Nu este niciodată inutil a reaminti oamenilor că a existat cândva un bărbat pe nume Socrate, care a intrat într-un conflict memorabil cu autorităţile legale şi cu opinia publică a vremii sale. Ni s-a transmis din generaţie în generaţie, chiar de către cei care au cunoscut cel mai bine atât omul, cât şi vremea sa, faptul că, născut într-o ţară şi într-o epocă bogată în bărbaţi renumiţi, el era cel mai virtuos dintre aceştia; iar noi ştim că el a fost fruntaşul şi prototipul tuturor celor care, după el, au propovăduit virtutea, izvorul atât al înaltelor idei care l-au inspirat pe Platon, cât şi al utilitarismului chibzuit iniţiat de Aristotel, i maëstri di color che sanno (maeştrii celor ce cunosc), principalele două surse ale eticii, ca şi ale întregii filozofii. Acestui maestru recunoscut al tuturor marilor gânditori ce au trăit de atunci – a cărui faimă, încă în creştere după mai mult de două mii de ani, aproape că depăşeşte pe aceea a tuturor celorlalţi bărbaţi ale căror nume au făcut gloria cetăţii sale natale – concetăţenii săi i-au scurtat zilele, în urma unui proces în care a fost condamnat pentru impietate şi imoralitate. Impietate, pentru că ar fi negat zeii recunoscuţi de către stat; acuzatorul său a făcut efectiv afirmaţia (reprodusă în Apologie) că el nu credea în nici un fel de zei. Imoralitate, pentru că ar fi fost, prin doctrinele şi învăţăturile sale, un „corupător al tineretului“. Există toate motivele să credem că tribunalul a socotit în mod onest întemeiate aceste capete de acuzare şi l-a declarat vinovat, condamnând astfel pe omul, care, dintre toţi cei născuţi până atunci, merita cel mai mult recunoştinţa omenirii, la moartea hărăzită criminalilor.

Singura pildă de nedreptate judiciară, după condamnarea lui Socrate, a cărei menţionare nu ar însemna o aplatizare a chestiunii, este evenimentul ce a avut loc pe Golgota acum mai bine de optsprezece veacuri. Omul care lăsase în amintirea celor ce i-au cunoscut viaţa şi spusele o asemenea imagine de măreţie morală încât secolele ce aveau să vină l-au omagiat ca şi pe Atotputernicul în persoană avea să fie dat morţii în mod ruşinos, asemenea cui? Asemenea hulitorilor. Oamenii nu numai că nu l-au recunoscut pe binefăcătorul lor, dar l-au tratat drept acea întrupare a necredinţei pe care ei sunt socotiţi acum a o reprezenta, din pricina purtării lor faţă de el. Simţămintele cu care omenirea priveşte acum aceste triste întâmplări, mai ales cea din urmă, o fac să fie extrem de nedreaptă în judecarea nefericiţilor făptaşi. După toate câte ne stau la îndemână pentru a ne face o părere, aceştia nu erau oameni răi, ba mai degrabă dimpotrivă; erau oameni pe deplin pătrunşi sau chiar peste măsură de pătrunşi de sentimentele religioase, morale şi patriotice ale timpului şi poporului lor: ei erau acel fel de oameni care, în orice epocă, inclusiv într-a noastră, ar fi avut toate şansele să se bucure întreaga lor viaţă de respect, fără a li se putea imputa ceva. Arhiereul care şi-a sfâşiat veşmintele la auzul acelor cuvinte care, conform tuturor credinţelor din ţara sa, constituiau cel mai groaznic păcat4 era, după toate probabilităţile, la fel de sincer în oroarea şi indignarea sa pe cât sunt astăzi majoritatea oamenilor respectabili şi pioşi în sentimentele morale şi religioase pe care le manifestă; şi cei mai mulţi dintre aceia pe care azi comportarea sa îi cutremură, dacă ar fi trăit în vremea lui şi ar fi fost evrei, s-ar fi comportat exact ca el. Drept-credincioşii creştini care sunt înclinaţi să creadă că oamenii ce i-au ucis cu pietre pe primii martiri trebuie să fi fost mai răi decât ei înşişi se cuvine să-şi amintească faptul că unul dintre persecutorii lui Isus era chiar Sfântul Pavel.

Dacă impresia pe care ne-o lasă greşelile este pe măsura înţelepciunii şi virtuţii celor care cad pradă lor, atunci să mai adăugăm un exemplu, care este cel mai izbitor din toate. Dacă a existat vreodată printre cârmuitori unul care să aibă bune temeiuri de a se considera cel mai bun şi cel mai luminat dintre oamenii vremii sale, acela a fost desigur împăratul Marc Aureliu. Monarh absolut al întregii lumi civilizate, el şi-a păstrat de-a lungul vieţii nu numai un spirit de dreptate neîntinat, dar şi – ceea ce nu prea era de aşteptat din partea unui om educat la şcoala stoică – sufletul cel mai cald. Puţinele lipsuri ce-i sunt atribuite ţin, toate, de îngăduinţa sa, iar scrierile sale, care sunt cel mai elevat rod etic al spiritualităţii antice, dacă diferă cu ceva de cele mai caracteristice învăţături ale lui Isus, diferă într-un mod aproape imperceptibil. Acest om, care era, în toate sensurile cuvântului, cu excepţia celui dogmatic, mai bun creştin decât oricare dintre suveranii creştini, recunoscuţi ca atare, ce au domnit de atunci, a persecutat creştinismul. Atingând culmea reuşitelor omeneşti de până atunci, înzestrat cu o minte deschisă, descătuşată, şi cu o fire care-l împingea de la sine să întrupeze în scrierile sale morale idealul creştin, el nu a reuşit să vadă că totuşi creştinismul avea să fie pentru lume un bine, şi nu un rău, deşi era pe deplin pătruns de îndatoririle pe care le avea. El era conştient că societatea vremii sale era într-o stare de plâns. Dar, chiar aşa fiind, el ştia, sau credea că ştie, că ceea ce o ţinea să nu se destrame şi o ferea de mai rău era credinţa şi respectul pentru divinităţile recunoscute. În calitate de