cârmuitor al omenirii, el considera că este de datoria lui să nu permită destrămarea societăţii; şi nu vedea cum, în caz că vechea ei urzeală ar fi fost ruptă, s-ar putea alcătui o alta care s-o înnoade iar la loc. Noua religie ţintea în mod deschis la destrămarea acelei urzeli: aşadar, cu excepţia cazului în care ar fi fost de datoria lui să adopte această religie, părea să fie obligat a o înăbuşi. Câtă vreme deci teologia creştinismului nu i se părea a fi adevărată sau de origine divină; câtă vreme această stranie poveste a unui zeu crucificat era pentru el de necrezut, n-a putut prevedea că sistemul menit să se sprijine pe o temelie complet incredibilă – în ochii săi – va fi acea forţă înnoitoare care, cu toate scăderile sale, s-a dovedit de fapt a fi; cel mai blând şi mai binevoitor dintre filozofi şi cârmuitori a autorizat, în virtutea unui profund simţ al datoriei, persecutarea creştinismului. Eu văd în aceasta unul dintre cele mai tragice fapte istorice. Este un prilej de gânduri amare să te întrebi cât de diferit ar fi putut fi creştinismul pretutindeni, în cazul în care credinţa creştină ar fi fost adoptată ca religie a întregului imperiu sub auspiciile lui Marc Aureliu, şi nu sub cele ale lui Constantin. Ar fi însă la fel de nedrept faţă de el şi de infidel faţă de adevăr dacă am nega faptul că nici una din scuzele care pot fi invocate în favoarea pedepsirii propovăduitorilor doctrinelor anticreştine nu-i lipsea lui Marc Aureliu pentru ca el să poată pedepsi, aşa cum a făcut-o, propagarea creştinismului. Credinţa nici unui creştin că ateismul este greşit şi că el tinde la destrămarea societăţii nu este mai nestrămutată decât credinţa lui Marc Aureliu că aceleaşi lucruri se pot spune despre creştinism; căci aşa credea omul care, dintre toţi cei ce trăiau pe atunci, ar fi putut fi considerat cel mai capabil de a preţui această religie. Dacă cel ce aprobă pedepsirea exprimării opiniilor nu se leagănă cumva cu iluzia că este un om mai înţelept decât Marc Aureliu – introdus mai adânc în înţelepciunea vremii sale, şi înălţat mai mult, prin înţelepciunea sa, deasupra acesteia –, mai zelos în căutarea adevărului sau mai constant în devotamentul faţă de el, îndată ce l-a găsit, atunci să se abţină de la presupunerea infailibilităţii comune a mulţimii şi a lui însuşi, presupunere pe care marele Antonin a făcut-o cu rezultate atât de nefericite.

Conştienţi că recursul la pedepse, în scopul îngrădirii opiniilor ateiste, este imposibil de apărat pe baza unor argumente care nu l-ar îndreptăţi pe Marc Aureliu, adversarii libertăţii religioase acceptă câteodată, atunci când sunt supuşi unor mari presiuni, această consecinţă şi spun, odată cu Dr. Johnson5, că cei ce au persecutat creştinismul aveau dreptate; că persecuţia este o încercare prin care adevărul trebuie să treacă şi trece totdeauna cu succes, sancţiunile legale fiind, în cele din urmă, neputincioase în faţa adevărului, deşi sunt uneori eficace, într-un mod binefăcător, împotriva erorilor dăunătoare. Aceasta este o formă a argumentului în favoarea intoleranţei religioase, care este îndeajuns de remarcabilă pentru a nu trece neobservată.

O teorie ce susţine că persecutarea adevărului poate fi justificată, deoarece persecuţia nu-i poate dăuna în nici un fel, nu poate fi acuzată de a fi ostilă, cu intenţie, acceptării adevărurilor noi; dar noi nu putem împărtăşi „generozitatea“ felului în care tratează ea pe aceia cărora omenirea le este îndatorată pentru descoperirea lor. A dezvălui lumii un lucru care o afectează profund şi de care ea n-a ştiut până atunci nimic; a-i dovedi că s-a înşelat asupra unor lucruri de interes pentru viaţa sa sau pentru spirit este unul din cele mai importante servicii pe care o fiinţă omenească le poate aduce semenilor săi, şi, în unele cazuri, cum ar fi cel al primilor creştini sau al promotorilor Reformei, cei care sunt de acord cu Dr. Johnson cred că acest serviciu a fost cel mai preţios dar pe care-l putea aduce cineva omenirii. Că trebuie răsplătiţi cu martiriul cei ce au adus asemenea foloase minunate, că răsplata lor trebuie să fie aceea de a fi trataţi precum cei mai răi criminali, toate acestea nu sunt, conform teoriei în cauză, o deplorabilă eroare şi o întâmplare nefericită, pentru care omenirea ar trebui să-şi pună cenuşă în cap, ci sunt stări de lucruri normale, ce pot fi justificate. Cel care ne înfăţişează un adevăr nou trebuie – conform acestei doctrine – să stea în faţa noastră cu ştreangul de gât, aşa cum stătea, conform legislaţiei locriene6, cel care propunea o nouă lege, pentru a putea fi îndată ştrangulat dacă adunarea poporului, ascultând temeiurile oferite de el, nu accepta pe loc, imediat, propunerea sa. Este de presupus că apărătorii acestui mod de a-i trata pe binefăcătorii omenirii nu pun mare preţ pe binefacerea adusă de ei; şi cred chiar că acest mod de a vede a lucrurile caracterizează de obicei numai şi numai acel gen de oameni care socotesc că adevărurile noi au fost necesare cândva, dar astăzi nu mai avem nevoie de ele.

Dictonul însă conform căruia adevărul triumfă întotdeauna, în ciuda persecuţiilor, este, desigur, unul dintre acele neadevăruri agreabile pe care oamenii le repetă, luându-se unii după alţii, până când le transformă în locuri comune, în timp ce întreaga noastră experienţă le infirmă. Istoria abundă în exemple de adevăruri care au fost înăbuşite prin persecuţie. Dacă ele nu pot fi definitiv suprimate, pot fi totuşi ţinute sub obroc timp de secole. Ca să ne referim doar la credinţele religioase, Reforma a izbucnit de cel puţin douăzeci de ori, înainte de Luther, şi a fost înăbuşită. Arnold de Brescia7 a fost redus la tăcere. Fra Dolcino la fel. Savonarola8 la fel. Albigenzii la fel. Valdensii9 la fel. Lollarzii10 la fel. Husiţii la fel. Chiar ulterior epocii lui Luther,