toţi cei care au perseverat cu persecuţiile au avut până la urmă succes. În Spania, Italia, Flandra, Imperiul Austriac, protestantismul a fost smuls din rădăcini; şi, după toate aparenţele, la fel s-ar fi întâmplat şi în Anglia dacă regina Maria ar fi trăit sau dacă regina Elisabeta ar fi pierit. Persecuţia a învins totdeauna, cu excepţia cazurilor în care ereticii formau un grup prea puternic pentru a putea fi persecutaţi cu succes. Nici un om chibzuit nu se îndoieşte de faptul că s-ar fi putut stârpi creştinismul din Imperiul Roman. El s-a răspândit, devenind credinţa dominantă, deoarece persecuţiile la care a fost supus au avut doar un caracter sporadic, durând puţin şi fiind despărţite de intervale lungi în care propagarea sa aproape că nu a fost deloc stânjenită. Convingerea că adevărul, ca simplu adevăr, are o putere în sine, pe care eroarea nu o are, de a învinge temniţa şi rugul, este doar o mostră de sentimentalism găunos. Oamenii nu apără adevărul cu mai mult zel decât apără, deseori, o eroare şi, dacă se aplică îndeajuns pedeapsa legală sau chiar sancţiunea opiniei publice, se va reuşi, în genere, stăvilirea propagării atât a unuia, cât şi a celeilalte. Avantajul de care se bucură în realitate adevărul constă în aceea că, atunci când o opinie este adevărată, ea poate fi înăbuşită o dată, de două sau de mai multe ori, însă de-a lungul veacurilor se vor găsi în genere oameni care s-o redescopere, până când, la una dintre aceste reapariţii ale opiniei adevărate, aceasta va nimeri o epocă în care, datorită împrejurărilor favorabile, va scăpa de persecuţii, răspândindu-se atât de mult, încât să poată rezista tuturor încercărilor ulterioare de a o suprima.

Se va spune că astăzi noi nu-i mai condamnăm la moarte pe promotorii unor idei noi; noi nu suntem ca strămoşii noştri care ucideau profeţii – dimpotrivă, noi le ridicăm mausolee. E adevărat că noi nu mai condamnăm ereticii la moarte; iar gradul de severitate al pedepselor legale pe care îl admite, probabil, sensibilitatea modernă, chiar în ceea ce priveşte cele mai odioase opinii, nu este suficient de mare pentru a le stârpi. Dar să nu ne legănăm cu iluzia, măgulitoare pentru noi înşine, că am fi ajuns deja să fim neîntinaţi, chiar în ceea ce priveşte persecuţiile juridice. În legislaţia noastră există încă pedepse pentru opinii, pentru exprimarea lor; iar aplicarea acestora nu este, nici în zilele noastre, un lucru atât de rar încât să facă de necrezut ideea că ele ar putea cândva renaşte cu toată forţa. În anul 1857, la şedinţele de vară ale Curţii comitatului Cornwall, un nefericit11, despre care se spunea că a avut mereu o conduită fără cusur, a fost condamnat la douăzeci şi una de luni de închisoare pentru a fi exprimat, scriind pe o poartă, cuvinte ofensatoare despre creştinism. Tot atunci, la Old Bailey12, în decurs de numai o lună, două persoane au fost, în ocazii diferite13, recuzate de juriu, una din ele fiind şi insultată grav de judecător şi de unul dintre avocaţi, pentru că au declarat cinstit că nu au nici un fel de credinţe religioase; iar unui al treilea, un străin14, i s-a refuzat, pentru acelaşi motiv, dreptatea cuvenită în cauza sa împotriva unui hoţ. Acest refuz de a face dreptate s-a produs în virtutea doctrinei juridice conform căreia nu i se poate permite să depună mărturie în faţa Curţii de justiţie nici unei persoane care nu profesează credinţa într-o divinitate (orice divinitate fiind aici convenabilă) şi în viaţa de Apoi15, ceea ce echivalează cu a declara persoanele respective în afara legii, a le priva de protecţia legii; nu numai că ele ar putea fi oricând supuse jafului sau violenţelor nepedepsite atunci când nu este nimeni altcineva de faţă, ori sunt de faţă doar persoane cu opinii similare, dar, mai mult, oricine altcineva ar putea fi supus jafului sau violenţelor nepedepsite atunci când dovada faptei ar depinde doar de mărturia unor asemenea persoane. Presupunerea pe care se bazează această doctrină este că jurământul unei persoane care nu crede în viaţa de Apoi ar fi lipsit de orice valoare; o afirmaţie care denotă o profundă ignoranţă în ce priveşte istoria, din partea celor ce subscriu la ea (deoarece este un fapt atestat istoric acela că mulţi dintre necredincioşii care au trăit în toate epocile au fost oameni de o deosebită integritate şi onoare); ea n-ar fi susţinută de nici un om care are o cât de vagă idee asupra numărului mare de oameni ce se bucură de cel mai bun renume în întreaga lume, atât pentru calităţile, cât şi pentru realizările lor, oameni despre care se ştie bine (cel puţin printre cei apropiaţi lor) că au fost necredincioşi. Pe lângă aceasta, reglementarea în cauză este sinucigaşă, ea îşi taie singură craca de sub picioare. Pretinzând că ateii trebuie să fie neapărat mincinoşi, ea admite mărturia tuturor ateilor dispuşi să mintă, respingând doar pe aceia care înfruntă oprobriul public, recunoscând că au convingeri pe care oamenii le detestă, în loc de a spune minciuni. O reglementare care, astfel, îşi dovedeşte singură absurditatea în ceea ce priveşte scopul urmărit poate fi menţinută în vigoare numai ca semn al urii, ca rămăşiţă a persecuţiilor – persecuţie care se distinge, în cazul de faţă, prin aceea că o condiţie pentru ca cineva să fie supus ei este tocmai dovedirea faptului că acel cineva nu o merită. Această reglementare şi teoria implicată în ea sunt la fel de jignitoare pentru credincioşi ca şi pentru necredincioşi. Căci, dacă cel care nu crede în viaţa de Apoi este neapărat mincinos, urmează că cei care cred în ea sunt feriţi de minciună, dacă într-adevăr sunt, doar în virtutea fricii de iad. Noi ne vom feri să aducem autorilor şi susţinătorilor acestei reglementări insulta de a presupune că părerea pe care şi-au format-o despre virtutea creştină s-ar trage din propria lor conştiinţă.