class="baza">Toate acestea nu sunt, de fapt, decât resturi şi rămăşiţe ale persecuţiilor şi le putem considera ca fiind nu atât un indiciu al dorinţei de a persecuta, cât un exemplu al acelei foarte frecvente infirmităţi a spiritului britanicilor care îi face pe aceştia să-şi găsească o plăcere absurdă în afirmarea unui principiu rău atunci când ei nu mai sunt îndeajuns de răi, încât să dorească a-l traduce realmente în practică. Din nefericire însă starea spiritului colectiv nu oferă nici o garanţie că această suspendare a celor mai rele forme de persecuţie legală, suspendare care s-a extins aproximativ pe durata unei generaţii, va continua şi de acum înainte. În epoca noastră, suprafaţa calmă a obişnuinţei este la fel de des tulburată prin încercări de a resuscita relele din trecut, pe cât este prin încercări de a introduce noi binefaceri. Acea renaştere a religiei cu care se făleşte epoca noastră este întotdeauna, pentru minţile înguste şi necultivate, o renaştere, în măsură cel puţin egală, a bigotismului; iar acolo unde există mereu o puternică înrâurire a intoleranţei asupra simţămintelor oamenilor, înrâurire ce a stăruit întotdeauna în rândurile claselor de mijloc din ţara noastră, nu este nevoie de prea mult pentru a provoca persecuţia efectivă a celor care n-au încetat niciodată de a fi consideraţi obiectul potrivit al persecuţiilor16. Căci tocmai aceste păreri pe care le întreţin oamenii, aceste simţăminte pe care le nutresc faţă de cei care nu acceptă ideile considerate de ei importante fac ca Anglia să nu fie un loc al libertăţii de spirit. Multă vreme, principalul neajuns al pedepsei juridice a fost acela că ea întărea stigmatul public. Tocmai acest stigmat are eficienţă, şi încă una atât de mare, încât profesarea opiniilor proscrise de către societate este mult mai puţin obişnuită în Anglia decât este în multe alte ţări exprimarea de opinii ce comportă riscul unei pedepse juridice. În cazul tuturor oamenilor, cu excepţia celor care se bucură de asemenea condiţii pecuniare, încât nu depind de bunăvoinţa altora, opinia publică este, în această sferă, tot atât de eficace ca şi legea; căci deosebirea nu e atât de mare între a lipsi pe cineva de mijloacele de a-şi câştiga pâinea şi a-l băga la închisoare. Cei care îşi au pâinea asigurată şi care nu doresc să obţină nici un favor de la oamenii aflaţi la putere sau de la organele puterii nu au de ce se teme să-şi recunoască deschis opiniile, oricare ar fi acelea; ar putea să-i deranjeze cel mult faptul că lumea va gândi şi va spune lucruri rele despre ei, ceea ce ar trebui să poată suporta chiar fără a avea o foarte puternică vocaţie eroică. Nu e cazul să se facă apel ad misericordiam pentru asemenea persoane. Dar, deşi noi nu mai pricinuim astăzi atâta rău celor ce gândesc altfel decât noi pe cât obişnuiam altădată, s-ar putea să facem tot atât rău prin felul cum îi tratăm. Socrate a fost condamnat la moarte, dar filozofia socratică s-a înălţat ca soarele pe cer, răspândind lumină pe întregul firmament intelectual. Creştinii au fost daţi pradă leilor, dar Biserica creştină a crescut ca un copac falnic, cu ramuri tot mai lungi, înălţându-se peste lăstarii mai vechi şi mai puţin viguroşi şi înăbuşindu-i cu umbra sa. Intoleranţa noastră socială nu ucide, ea singură, pe nimeni, nu dezrădăcinează nici o opinie, dar îi face pe oameni să-şi ascundă părerile sau să se abţină de la orice efort activ de a le răspândi. La noi, opiniile eretice nu câştigă în mod vizibil teren, şi nici măcar nu pierd, în răstimpul unui deceniu sau al unei generaţii; ele nu sunt niciodată trâmbiţate în lung şi-n lat, ci continuă să mocnească în cercurile înguste în care au izvorât, ale persoanelor care studiază şi reflectează, fără a limpezi problemele generale ale omenirii aruncând asupra lor lumina adevărului, şi nici măcar aruncând o lumină înşelătoare. Şi astfel se menţine o stare de lucruri foarte mulţumitoare pentru mintea unora, pentru că, în absenţa oricărei acţiuni neplăcute de amendare sau întemniţare a cuiva, opiniile dominante rămân în aparenţă neatinse, şi, în acelaşi timp, exerciţiul reflecţiei în rândurile acelor disidenţi ce suferă de boala de a gândi cu capul lor nu este interzis. Iată un cadru convenabil pentru a avea linişte şi pace în lumea ideilor şi pentru a face ca în mare măsură lucrurile să meargă şi de acum înainte la fel cum au mers până acum. Dar preţul plătit pentru acest gen de pacificare intelectuală este sacrificarea întregului curaj moral al spiritului uman. O stare de lucruri în care multe dintre minţile cele mai active şi mai iscoditoare găsesc de cuviinţă să păstreze pentru ele principiile şi temeiurile generale ale convingerilor lor, încercând, atunci când se adresează publicului, să facă în aşa fel ca un număr cât mai mare din concluziile la care au ajuns să se potrivească cu premise la care, în sinea lor, au renunţat, o asemenea stare de lucruri nu poate scoate la lumină nici caracterele sincere şi curajoase, nici intelectele logice şi consecvente care împodobeau cândva viaţa spirituală. Într-o asemenea situaţie te poţi aştepta să găseşti oameni care sunt fie simpli conformişti, supuşi locurilor comune, fie oportunişti ai adevărului, ale căror argumente, privind orice subiect important, sunt destinate doar celor ce-i ascultă, nefiind cele de care sunt ei înşişi convinşi. Cei care evită ambele alternative fac acest lucru restrângându-şi pur şi simplu gândurile şi interesele la acele lucruri despre care se poate vorbi fără a te aventura în sfera principiilor, adică la mărunte chestiuni practice, care s-ar rezolva de la sine cu condiţia doar să fie deschise şi învigorate minţile oamenilor, chestiuni care nu vor fi rezolvate efectiv până când această condiţie nu va fi satisfăcută; pe când ceea ce ar deschide şi învigora minţile oamenilor, şi anume speculaţia liberă şi îndrăzneaţă asupra celor mai importante subiecte, este abandonată.

Cei în ochii cărora această reţinere din partea ereticilor nu reprezintă ceva rău ar trebui, în primul rând, să ia în consideraţie faptul că,