drept urmare a acestei reţineri, nu are niciodată loc o dezbatere cinstită şi temeinică a opiniilor eretice; şi că acelea dintre ele care nu pot rezista unei asemenea dezbateri, deşi pot eventual să fie împiedicate să se răspândească, nu dispar. Însă nu spiritele ereticilor sunt cele care au cel mai mult de suferit prin punerea sub obroc a oricărei cercetări care nu conduce la concluzii ortodoxe. Cele mai mari daune le suferă cei care nu sunt eretici, pentru că întreaga lor dezvoltare mintală este astfel blocată, iar raţiunea lor este intimidată de frica de erezie. Cine ar putea oare calcula cât de mult pierde lumea în cazul celor la care însuşiri intelectuale promiţătoare se împletesc cu o fire timidă şi care nu îndrăznesc să urmeze nici o linie de gândire curajoasă, viguroasă şi independentă de teamă ca nu cumva ea să conducă la ceva ce ar putea fi considerat potrivnic credinţei sau imoral?! Printre aceştia putem vedea uneori câte un om profund cinstit, înzestrat cu o minte subtilă şi rafinată, care îşi petrece viaţa încercând să amăgească un intelect ce nu se lasă redus la tăcere şi care îşi epuizează toate resursele de ingeniozitate străduindu-se să împace imboldurile conştiinţei şi raţiunii sale cu ortodoxia, ceea ce totuşi, până la urmă, poate să nu-i reuşească. Nici un om nu poate fi mare gânditor dacă nu recunoaşte că, în calitate de gânditor, prima sa datorie este de a urma drumul propriei sale raţiuni, indiferent la ce concluzii l-ar conduce aceasta. Adevărul are mai mult de câştigat chiar de pe urma erorilor făcute de un om care, pe baza studiilor şi a pregătirii cuvenite, gândeşte cu capul său, decât de pe urma opiniilor corecte ale acelora care le susţin doar pentru că nu pot gândi ei înşişi. Libertatea de gândire este necesară nu numai, şi nici în primul rând, pentru a crea mari gânditori. Dimpotrivă, ea este la fel de indispensabilă, sau chiar indispensabilă într-o măsură mai mare, pentru a da fiinţelor omeneşti obişnuite putinţa de a atinge dezvoltarea mintală de care sunt capabile. Au existat şi s-ar putea să mai apară mari individualităţi intelectuale chiar şi într-o atmosferă de sclavie spirituală. Dar niciodată n-a existat şi nici nu va exista vreodată într-o asemenea atmosferă un întreg popor care să fie activ din punct de vedere intelectual. Acolo unde un popor s-a apropiat, măcar vremelnic, de această calitate, aceasta s-a datorat faptului că teama de speculaţie nonconformistă a fost înlăturată pentru un timp. Acolo însă unde există convenţia tacită că principiile nu trebuie puse în discuţie, unde dezbaterea marilor probleme ce i-ar putea preocupa pe oameni este considerată închisă, nu putem spera să găsim, la nivel general, acel grad înalt de activitate spirituală prin care s-au remarcat anumite perioade istorice. În nici un caz în care a fost ocolită orice controversă asupra subiectelor îndeajuns de mari şi de importante pentru a stârni entuziasm, minţile oamenilor nu s-au pus în mişcare şi nici nu a existat impulsul care să facă chiar spiritele cele mai comune să se ridice până aproape de demnitatea fiinţelor gânditoare. În schimb, am avut un exemplu de acest fel în Europa vremurilor ce au urmat îndată după Reformă; un altul, deşi restrâns la graniţele Continentului şi ale unei clase mai culte, în mişcarea speculativă din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea; şi un al treilea, de o durată şi mai mică, în efervescenţa intelectuală a Germaniei din perioada lui Goethe şi Fichte. Aceste perioade s-au deosebit foarte mult între ele în ceea ce priveşte ideile pe care le-au dezvoltat; ele sunt însă toate aidoma prin aceea că în timpul lor jugul autorităţii a fost sfărâmat. În fiecare dintre ele un vechi despotism spiritual fusese răsturnat şi nici unul nou nu-i luase încă locul. Tocmai impulsul dat în aceste trei perioade a făcut din Europa ceea ce este ea azi. Toate progresele pe care le-au înregistrat instituţiile sau spiritul uman îşi regăsesc limpede originea în una sau alta din aceste perioade. Aparenţele indică, de o bucată de vreme, că aceste trei impulsuri sunt epuizate de-a binelea; şi nu ne putem aştepta la un nou început până nu ne vom afirma iar libertatea de spirit.

Să trecem acum la cea de-a doua parte a argumentării şi, înlăturând presupunerea că vreuna din opiniile general admise ar fi falsă, să le considerăm adevărate şi să examinăm virtuţile modului în care vor fi ele, probabil, susţinute în cazul în care adevărul lor nu face obiectul unei dezbateri libere şi deschise. Oricât de greu ar accepta o persoană cu opinii ferme posibilitatea ca vreuna din părerile sale să fie greşită, nu se poate ca ea să nu fie impresionată de considerentul că, oricât de corectă ar fi acea părere, dacă ea nu este discutată des, temeinic şi fără nici o teamă, atunci va fi susţinută ca o dogmă moartă, şi nu ca un adevăr viu.

Există o categorie de oameni (din fericire nu aşa numeroşi ca odinioară) care socotesc că este de ajuns dacă omul aprobă fără nici o reţinere ceea ce ei consideră că este adevărat, chiar dacă el nu ştie nimic în ceea ce priveşte temeiurile părerii în cauză şi nu o poate apăra serios nici măcar în faţa celei mai superficiale obiecţii. Asemenea oameni, odată ce şi-au dobândit crezul de la autorităţi, socotesc în mod firesc că din punerea în discuţie a acestui crez nu poate să rezulte nimic bun, dar că lucruri rele pot să rezulte. Acolo unde influenţa lor este predominantă, dispare aproape orice posibilitate ca opinia general acceptată să fie respinsă cu chibzuinţă şi circumspecţie, deşi rămâne încă posibilitatea ca ea să fie respinsă în mod pripit şi în necunoştinţă de cauză; căci înăbuşirea deplină a oricărei dezbateri este rareori posibilă, iar atunci când ea se realizează, ideile care nu sunt bazate pe convingere pot să cedeze şi în faţa celei mai slabe aparenţe de argument. Lăsând totuşi la o parte această posibilitate – adică presupunând că