opinia corectă stăruie în minte, dar stăruie ca prejudecată, ca o credinţă independentă de orice argument şi ca o pavăză împotriva oricărui argument –, vom spune că nu acesta e modul în care trebuie susţinut adevărul de către o fiinţă raţională. Nu aceasta înseamnă a cunoaşte adevărul. Adevărul astfel susţinut nu este nimic altceva decât încă o superstiţie, ataşată în mod accidental cuvintelor care exprimă un adevăr.

Dacă intelectul şi judecata oamenilor trebuie cultivate, un lucru pe care protestanţii cel puţin nu-l neagă, cum ar putea cineva exersa mai bine aceste facultăţi decât aplicându-le unor lucruri care-l privesc îndeaproape într-o asemenea măsură, încât se consideră necesar ca el să-şi formeze o părere asupra lor? Dacă a cultiva intelectul înseamnă ceva, atunci, cu siguranţă, înseamnă a învăţa temeiurile propriilor opinii. Indiferent care sunt credinţele oamenilor privitor la subiectele asupra cărora este extrem de important ca ei să aibă convingeri corecte, ei trebuie să fie capabili să apere aceste credinţe, cel puţin faţă de cele mai obişnuite obiecţii. Dar, ar putea spune cineva, „Să-i învăţăm care sunt temeiurile opiniilor lor. Din faptul că oamenii nu aud niciodată vreo controversă privind opiniile lor, nu urmează că acestea sunt pur şi simplu papagalisite de ei. Cei care învaţă geometrie nu încredinţează pur şi simplu teoreme memoriei, ci le înţeleg şi învaţă totodată şi demonstraţiile; şi ar fi absurd să spui că ei rămân ignoranţi în ceea ce priveşte temeiurile adevărurilor geometriei pentru simplul motiv că nu aud pe nimeni contestându-le şi încercând să le infirme.“ Neîndoielnic că este aşa; şi că o asemenea învăţare este de ajuns în cazul unui domeniu cum este matematica, în care nu este nimic de zis în favoarea părţii care greşeşte. Specificul întemeierii adevărurilor matematice constă în aceea că toate argumentele merg într-un singur sens. Aici nu există obiecţii, şi nici răspunsuri la obiecţii. Dar, privitor la orice subiect relativ la care este posibilă diferenţa de opinii, adevărul depinde de rezultatul cântăririi a două mulţimi de temeiuri ce se confruntă. Chiar în ştiinţele naturii există totdeauna şi o altă explicaţie posibilă pentru una şi aceeaşi mulţime de fapte – o teorie geocentrică în locul celei heliocentrice, o explicaţie bazată pe flogistic în locul celei bazate pe oxigen – şi trebuie indicate motivele pentru care cealaltă teorie nu poate fi cea adevărată; până când nu sunt indicate aceste motive şi până nu aflăm în ce constau ele, noi nu înţelegem temeiurile propriei noastre opinii. Dar atunci când ne îndreptăm atenţia către subiecte infinit mai complicate, către morală, religie, politică, relaţii sociale şi problemele vieţii, trei sferturi din argumentele aduse în favoarea fiecărei opinii controversate se reduc la risipirea aparenţelor care favorizează opiniile contrare. Despre cel care, cu o singură excepţie, este cel mai mare orator al Antichităţii se spune că totdeauna studia pledoaria adversarului său cu aceeaşi ardoare, dacă nu chiar cu una mai mare, decât propria sa pledoarie. Iar ceea ce Cicero practica drept mijloc pentru a obţine succesul în instanţă, ar trebui urmat de toţi cei care studiază un anumit subiect pentru a ajunge la adevăr. Cine cunoaşte numai propriul punct de vedere asupra chestiunii în cauză cunoaşte puţin lucru. Temeiurile sale pot fi foarte bune şi se poate ca nimeni să nu fie capabil de a le respinge. Dar dacă nici el nu este capabil de a respinge temeiurile părţii adverse sau dacă nici măcar nu le cunoaşte, atunci nu are temeiuri suficiente pentru a prefera una dintre cele două opinii. Pentru el, poziţia raţională ar fi suspendarea judecăţii, iar dacă nu se mulţumeşte cu aceasta, ajunge fie să se lase condus de o autoritate, fie să adopte, aşa cum fac îndeobşte oamenii, punctul de vedere către care se simte înclinat. Nu este de ajuns ca el să audă argumentele adversarilor săi, aşa cum sunt ele prezentate de propriii săi profesori şi însoţite de contraargumentele oferite de ei. Căci nu aceasta este calea pe care se poate ajunge la o apreciere justă a argumentelor, sau la un contact efectiv al propriului spirit cu ele. El trebuie să le poată auzi din gura celor care cred realmente în ele, care le apără sincer şi fac tot ce pot în favoarea lor. Trebuie să le cunoască în forma lor cea mai plauzibilă şi mai convingătoare; trebuie să simtă întreaga forţă a dificultăţilor pe care o viziune corectă asupra subiectului le are de înfruntat şi de învins; altfel, el nu va fi niciodată stăpân pe acea parte a adevărului care înfruntă şi înlătură dificultăţile în cauză. Nouăzeci şi nouă la sută dintre oamenii pe care îi numim oameni instruiţi se află în această situaţie; şi chiar din cei care pot argumenta fluent în favoarea opiniilor lor. Concluziile lor pot fi adevărate, dar pot la fel de bine să fie greşite în raport cu ce ştiu ei: căci nu s-au situat niciodată pe poziţiile intelectuale ale celor ce gândesc altfel decât ei şi nu au examinat argumentele pe care le-ar putea aduce aceştia; drept urmare, ei nu cunosc, în sensul propriu al cuvântului, doctrina pe care ei înşişi o profesează. Nu cunosc acele componente ale ei care le explică şi le justifică pe toate celelalte; nu cunosc considerentele care arată că un fapt aflat, în aparenţă, în contradicţie cu altele poate de fapt să se împace cu ele şi nu ştiu care din două motive în aparenţă la fel de puternice trebuie preferat. Acea porţiune din adevăr care face ca balanţa să se încline într-o parte şi care determină judecata unui spirit bine informat le rămâne complet străină; toată această porţiune nici nu va fi cunoscută de fapt decât de cei care au ascultat în mod egal, fără părtinire, ambele părţi şi s-au străduit să pătrundă atât temeiurile unora, cât şi ale celorlalţi în ceea ce au ele mai bun. Această regulă este atât de importantă pentru înţelegerea reală a chestiunilor morale şi ale vieţii omului, încât dacă nu există un oponent pentru fiecare adevăr de seamă, el trebuie neapărat imaginat şi trebuie înzestrat cu