Pentru a slăbi forţa unor asemenea consideraţii, un adversar al dezbaterii libere a ideilor ar putea eventual să obiecteze că nu e deloc necesar ca oamenii în genere să cunoască şi să înţeleagă tot ceea ce filozofii şi teologii ar putea spune în favoarea sau împotriva opiniilor lor, că nu este nevoie ca oamenii obişnuiţi să fie capabili să demaşte toate erorile sau sofismele unui oponent ingenios, că este de ajuns dacă există de fiecare dată măcar cineva capabil să răspundă la toate acestea, astfel ca nici un lucru susceptibil de a induce în eroare oamenii neinstruiţi să nu rămână în picioare, că oamenii simpli, odată ce şi-au însuşit temeiurile evidente ale adevărurilor ce le-au fost întipărite, pot să se bazeze pe o autoritate în privinţa celorlalte şi, având conştiinţa faptului că nu posedă nici cunoştinţele, nici talentul necesar rezolvării tuturor dificultăţilor ce s-ar putea ivi, pot sta totuşi liniştiţi, ştiind că toate câte s-au ivit au fost sau pot fi rezolvate de către cei care sunt special pregătiţi pentru aceasta.

Să concedem acestui mod de a vedea chestiunea tot ce pot invoca în favoarea sa autorii cu cele mai mici pretenţii în privinţa gradului de înţelegere ce ar trebui să însoţească acceptarea oricărei opinii; chiar şi aşa, argumentul în favoarea dezbaterii libere a ideilor nu este nicicum slăbit. Căci chiar şi această doctrină recunoaşte că omenirea trebuie să aibă garanţia raţională că s-a răspuns în mod mulţumitor la toate obiecţiile. Dar cum s-ar putea răspunde la ceva dacă despre acest ceva nu se vorbeşte? Sau cum putem şti că răspunsurile sunt mulţumitoare dacă celor ce le aduc obiecţii nu li se dă posibilitatea de a arăta că ele sunt nesatisfăcătoare? Dacă nu publicul larg, atunci cel puţin filozofii şi teologii care au de rezolvat aceste dificultăţi trebuie să se familiarizeze cu ele, în formele lor cele mai complicate; iar aceasta nu se poate realiza decât dacă ele sunt exprimate în mod deschis şi aşezate în lumina cea mai favorabilă cu putinţă. Catolicii au felul lor specific de a înfrunta această problemă complicată. Ei fac o deosebire făţişă între cei cărora le este permis să accepte doctrinele Bisericii din convingere şi cei care trebuie să le accepte pe încredere. Într-adevăr, nici unora, nici celorlalţi nu le este permisă vreo alegere în ceea ce priveşte ideile pe care trebuie să le accepte; dar clerului, ori cel puţin acelei părţi din cler pe care catolicismul se poate bizui în întregime, i se permite să se familiarizeze cu argumentele oponenţilor, pentru a le putea răspunde, şi de aceea ei pot citi cărţi eretice; mirenilor însă numai dacă au o permisiune specială, care este greu de obţinut. Această regulă admite că familiarizarea cu argumentele adversarului este ceva benefic pentru magiştri, dar găseşte mijloace, care nu intră în dezacord cu aceasta, pentru a refuza o atare familiarizare celorlalţi oameni, lăsând astfel pentru elite mai mult acces la cultura spirituală, deşi nu mai multă libertate spirituală, decât îngăduie maselor. Prin acest mijloc ea reuşeşte să dobândească acel gen de superioritate spirituală necesar scopurilor lor; căci, deşi cultura, în absenţa libertăţii, nu dă niciodată naştere unui spirit larg şi liberal, ea poate da naştere unui apărător inteligent – până la proba contrarie cel puţin – al cauzei. Dar în ţările care profesează protestantismul, acest procedeu este respins; căci protestanţii susţin, cel puţin teoretic, că răspunderea pentru alegerea unei religii trebuie să fie purtată de fiecare, personal, şi nu poate fi trecută pe umerii magiştrilor. Şi apoi, după cum stau lucrurile în lumea de astăzi, este practic imposibil ca scrierile la care au acces cei instruiţi să poată fi ferite de ochii celor lipsiţi de instruire. Dacă este ca magiştrii omenirii să cunoască tot ceea ce trebuie să ştie, atunci trebuie să existe libertatea ca totul să fie scris şi publicat fără nici o îngrădire.

Dacă totuşi efectele dăunătoare ale absenţei oricărei dezbateri libere, atunci când opiniile general admise sunt corecte, s-ar limita la faptul că oamenii rămân neştiutori în ceea ce priveşte temeiurile acestor opinii, s-ar putea crede că acest fapt, chiar dacă reprezintă un rău intelectual, nu este şi unul moral şi nu afectează cu nimic valoarea opiniilor, dacă avem în vedere influenţa lor asupra caracterului. Fapt este însă că, în absenţa dezbaterii libere, se pierd nu numai temeiurile opiniei, ci, prea adesea, chiar sensul acesteia. Cuvintele care o exprimă încetează a mai sugera idei, sau sugerează doar o mică parte din cele pe care, la origine, folosirea lor trebuia să le comunice. În locul unei înţelegeri vii şi al unei convingeri puternice nu rămân decât câteva vorbe învăţate pe dinafară; or, dacă ceva totuşi rămâne, este vorba numai de coaja şi învelişul din afară al înţelesului, esenţa sa subtilă fiind pierdută. Acest fapt ocupă şi umple un capitol atât de important în istoria omenirii, încât niciodată nu se va putea spune că l-am studiat îndeajuns sau că am meditat destul asupra lui.

El este ilustrat de experienţa tuturor doctrinelor morale şi credinţelor religioase. Acestea sunt pline de înţeles şi de vitalitate pentru cei care le-au creat şi pentru discipolii lor nemijlociţi. Înţelesul lor continuă să fie trăit cu o forţă neslăbită, ba chiar dobândeşte o conştiinţă şi mai deplină, atâta timp cât continuă lupta menită să confere doctrinei sau crezului respectiv superioritate asupra altora. În cele din urmă, fie că el precumpăneşte şi devine opinie general admisă, fie progresul său încetează; el păstrează stăpânirea asupra teritoriului cucerit, dar încetează de a se mai răspândi mai departe. Când apare unul dintre aceste efecte, controversa asupra subiectului începe să lâncezească şi treptat se stinge. Doctrina îi ia locul, dacă nu ca opinie general admisă, atunci ca doctrină a vreuneia din sectele sau grupările admise; cei care o susţin în general au moştenit-o, nu au adoptat-o; iar