convertirea de la una din aceste doctrine la alta, fiind acum ceva excepţional, ocupă un loc neînsemnat în gândurile celor ce o profesează. În loc de a fi, ca la început, mereu în alertă, fie pentru a se apăra împotriva oamenilor, fie pentru a-i căuta pe oameni, aceştia se mulţumesc cu un conformism pasiv şi nici nu ascultă argumentele îndreptate împotriva crezului lor, când pot evita să le asculte, nici nu-i incomodează pe disidenţi – dacă aceştia există – cu vreo argumentare în favoarea acestui crez. Cam din acest moment începe de obicei declinul forţei vii a doctrinei respective. Auzim adesea pe magiştrii tuturor credinţelor plângându-se de cât de greu le este să păstreze în spiritele credincioşilor simţământul viu al adevărului pe care, în vorbe, ei îl recunosc, astfel încât acest adevăr să pătrundă în trăirile lor şi să le domine cu adevărat conduita. Nimeni nu se plânge de asemenea dificultăţi câtă vreme crezul respectiv mai duce încă o luptă pentru existenţă: chiar şi combatanţii mai slabi ştiu şi simt pentru ce luptă, precum şi diferenţa dintre el şi alte doctrine; în această perioadă din existenţa fiecărui crez pot fi întâlnite nu puţine persoane care au înţeles principiile sale fundamentale sub toate formele în care pot fi ele gândite, care au cântărit şi examinat toate consecinţele lor şi care au experienţa efectului deplin asupra caracterului pe care adeziunea la acel crez trebuie să-l producă într-un spirit complet îmbibat de el. Dar atunci când el a ajuns să fie un crez ereditar şi să fie acceptat în mod pasiv, iar nu în mod activ – când spiritul nu mai este constrâns, în aceeaşi măsură ca la început, să-şi exercite forţele vitale în chestiuni pe care le ridică adoptarea lui –, există o tendinţă tot mai puternică de a uita tot ce ţine de acea credinţă, cu excepţia literei goale, sau de a o accepta în mod pasiv şi apatic, ca şi cum acceptarea ei pe încredere i-ar scuti pe oameni de a o înţelege în adâncul conştiinţei lor ori de a o supune la probe în cadrul propriei lor experienţe, până într-atât încât credinţa aproape că încetează de a mai avea vreo legătură cu viaţa lăuntrică a fiinţei umane. S-au mai văzut apoi şi cazurile, devenite în epoca noastră atât de frecvente încât au ajuns aproape să constituie majoritatea, în care crezul, rămânând parcă în afara spiritului, îl acoperă cu o crustă, pietrificându-l în faţa oricăror altor influenţe ce se adresează laturilor mai înalte ale fiinţei noastre; şi în care acesta îşi manifestă forţa neîngăduind nici unei convingeri proaspete şi vii să pătrundă în suflet, crezul însuşi nefiind nimic altceva, pentru mintea şi sufletul omului, decât o strajă a golului din ele.

Măsura în care doctrine prin firea lor menite să facă o puternică impresie asupra spiritului pot stărui în el doar ca idei moarte, fără a se înrădăcina vreodată cu adevărat în imaginaţia, simţămintele sau intelectul omului, ne este ilustrată de felul în care majoritatea credincioşilor împărtăşesc doctrinele creştinismului. Înţeleg aici prin creştinism ceea ce este considerat ca atare de către toate cultele şi sectele; adică sentinţele şi preceptele din Noul Testament. Acestea sunt considerate sfinte şi luate drept lege de către toţi cei care profesează creştinismul. Cu toate acestea, nu este prea exagerat a spune că nici măcar un creştin dintr-o mie nu-şi călăuzeşte şi nici nu-şi modelează comportarea personală după această lege. Modelul la care se raportează el este obiceiul poporului, al clasei sau al celor de aceeaşi credinţă. El are astfel, pe de o parte, o colecţie de sentinţe morale ce i-au fost hărăzite – crede el – de către o înţelepciune infailibilă drept reguli după care să-şi conducă existenţa; iar pe de altă parte, o mulţime de judecăţi şi practici cotidiene ce concordă într-o anumită măsură cu unele dintre aceste sentinţe, numai într-o mică măsură cu altele şi care sunt chiar diametral opuse câtorva dintre ele, alcătuind, în ansamblu, un compromis între crezul creştin şi interesele sau imboldurile vieţii pământeşti. Primului dintre aceste modele el îi acordă respectul său; celuilalt, adevăratul său devotament. Toţi creştinii cred că binecuvântaţi sunt cei săraci şi umili, precum şi oropsiţii acestei lumi; că mai uşor trece o cămilă prin urechile acului decât ajunge un bogătaş în rai; că nu trebuie să judeci, ca să nu fii judecat; că nu se cuvine deloc să înjuri; că trebuie să-ţi iubeşti aproapele ca pe tine însuţi; că dacă cineva îţi ia haina, trebuie să-i dai şi cămaşa; că nu trebuie să te gândeşti la ziua de mâine; că, dacă ai fi perfect, ai vinde tot ce ai şi ai da banii săracilor. Nu sunt făţarnici când spun că ei cred toate acestea. Ei cred toate acestea, dar cred aşa cum cred oamenii un lucru mereu proslăvit şi niciodată discutat. Cât priveşte însă acel sens al credinţei în care aceasta, în calitatea sa de credinţă vie, călăuzeşte comportarea, ei cred în aceste doctrine doar în măsura în care s-a statornicit obişnuinţa de a acţiona pe baza lor. Doctrinele, în întregul lor, sunt bine venite când e vorba de a ocărî pe adversari că nu li se conformează; şi se înţelege că ele trebuie puse la vedere (ori de câte ori este posibil) drept motive pentru faptele proprii pe care oamenii le consideră demne de laudă. Dar dacă cineva le-ar reaminti acestora că acele sentinţe presupun o infinitate de lucruri pe care ei nici măcar nu se gândesc să le facă, singurul lucru pe care l-ar obţine ar fi încadrarea sa în rândurile acelor personaje foarte nepopulare care se pretind a fi mai grozave decât ceilalţi oameni. Doctrinele acestea nu au nici o putere asupra credincioşilor obişnuiţi; nu sunt o forţă înrădăcinată în spiritele lor. Ei au un respect izvorât din obişnuinţă faţă de litera lor, dar nu au nici un simţământ apt să treacă dincolo de cuvinte pentru a atinge lucrurile pe care ele le semnifică sau să facă spiritul să se pătrundă de ele, determinându-i pe credincioşi