Putem fi foarte siguri că lucrurile nu stăteau aşa, ci cu totul altfel, în ceea ce îi priveşte pe primii creştini. Dacă ar fi stat tot aşa, creştinismul nu s-ar fi răspândit niciodată, devenind, din credinţa unei secte obscure de evrei dispreţuiţi, religia Imperiului Roman. Pe vremea când duşmanii lor ziceau „Priviţi cum se iubesc unii pe alţii aceşti creştini“ (cuvinte pe care e greu de crezut că le-ar mai rosti azi cineva), ei aveau cu siguranţă un simţământ mult mai viu al crezului lor decât creştinii din orice altă epocă de mai târziu. Şi tocmai aceasta este probabil principala pricină pentru care creştinismul face astăzi progrese atât de mici în ceea ce priveşte mărirea domeniului său, fiind încă, după optsprezece secole, doar o religie a europenilor şi a urmaşilor lor. Chiar în ceea ce îi priveşte pe aceia care au credinţe religioase foarte stricte, care sunt profund convinşi de adevărul doctrinelor lor şi care acordă un înţeles mult mai bogat multora dintre ele decât fac oamenii în genere, se întâmplă adesea că partea care este, faţă de celelalte, mai activă în spiritul lor este aceea datorată lui Calvin sau Knox sau vreunei alte persoane de acest gen care, prin firea sa, este mult mai aproape de ei înşişi. Cuvintele lui Cristos coexistă pasiv în minţile lor, rareori producând alt efect decât cel cauzat prin simpla audiere a acestor vorbe duioase şi blânde. Există fără îndoială mai multe motive graţie cărora doctrine care sunt apanajul unei singure secte îşi păstrează mult mai mult din vitalitate decât cele împărtăşite de către toate sectele recunoscute, iar predicatorii îşi dau mai mare osteneală să menţină viu înţelesul lor; dar unul dintre motive este, desigur, acela că doctrinele unei secte sunt mai des puse în discuţie, trebuind apărate mult mai frecvent împotriva celor ce le atacă în mod deschis. Atât predicatorii, cât şi cei ce-i ascultă adorm în post îndată ce pe câmpul de luptă nu se mai găseşte nici un inamic.

Acelaşi lucru este valabil, în general vorbind, pentru toate doctrinele tradiţionale – pentru cele care ţin de înţelepciune şi de cunoaşterea vieţii, ca şi pentru cele morale şi religioase. Toate limbile şi literaturile abundă în observaţii generale asupra vieţii, atât privitor la ce este ea, cât şi privitor la felul în care omul trebuie să se comporte în viaţă; observaţii cunoscute de toată lumea, pe care fiecare le repetă sau le aude, acordându-le consimţământul său, observaţii acceptate ca nişte truisme, al căror înţeles totuşi cei mai mulţi îl află cu adevărat pentru prima dată abia atunci când experienţa, de obicei o experienţă dureroasă, li-l dezvăluie în realitatea lui. Cât de des se întâmplă ca omul care suferă datorită unui necaz sau unei dezamăgiri neaşteptate să-şi amintească vreun proverb sau vreo zicală obişnuită, pe care o ştia de mic, dar al cărei înţeles, dacă l-ar fi trăit mereu cu adevărat aşa cum îl simte acum, l-ar fi salvat de nenorocire. Fenomenul are, de bună seamă, şi alte explicaţii, în afară de absenţa dezbaterii; căci există multe adevăruri al căror înţeles nu poate fi cuprins pe deplin înainte ca propria experienţă să ţi-l fi dezvăluit. Dar chiar şi înţelesul acestora ar fi putut fi pătruns mult mai adânc, iar lucrurile astfel înţelese s-ar fi întipărit mult mai profund în minte, dacă omul ar fi fost obişnuit să-i audă pe cei ce le-au priceput deja argumentând pro şi contra lor. Înclinaţia fatală a oamenilor de a înceta să mai gândească asupra unui lucru atunci când în legătură cu el nu mai subzistă nici o îndoială este cauza a jumătate din greşelile pe care ei le fac. Un autor contemporan a descris foarte bine „somnul adânc al opiniei consacrate“.

Cum aşa? (poate întreba cineva). Este oare absenţa unanimităţii o condiţie indispensabilă a cunoaşterii veritabile? Este oare necesar ca o parte din omenire să stăruie în greşeală, pentru a-i ajuta pe unii să înţeleagă adevărul? Încetează o opinie de a mai fi adevărată şi vie îndată ce este unanim admisă? Oare o propoziţie nu este niciodată complet înţeleasă, iar sensul ei nu este trăit în profunzime dacă în legătură cu ea nu subzistă anumite îndoieli? Atunci când omenirea acceptă în unanimitate un adevăr acesta piere pentru ea? Până acum se credea că cel mai nobil ţel şi cel mai bun rezultat al dezvoltării inteligenţei ar consta în a-i face pe oameni să fie tot mai solidari în a recunoaşte toate adevărurile importante; oare inteligenţa trăieşte doar câtă vreme nu şi-a atins ţelul? Pier oare roadele victoriei atunci când aceasta devine deplină?

Nu susţin nicidecum aşa ceva. Pe măsură ce oamenii se desăvârşesc, numărul doctrinelor ce nu mai sunt puse în discuţie sau la îndoială va fi în continuă creştere: iar buna stare a omenirii aproape că poate să fie măsurată prin numărul şi importanţa adevărurilor care au ajuns să fie mai presus de orice contestare. Încetarea oricărei controverse serioase, într-o chestiune sau alta, este un eveniment ce survine în mod necesar în procesul de consolidare a unei opinii; consolidare pe cât de salutară în cazul opiniilor corecte, pe atât de periculoasă şi de nocivă atunci când opiniile sunt greşite. Deşi această îngustare treptată a limitelor diversităţii de opinii este necesară în ambele sensuri ale termenului, fiind totodată inevitabilă şi indispensabilă, noi nu suntem totuşi, prin aceasta, obligaţi să tragem concluzia că toate consecinţele sale trebuie să fie binefăcătoare. Irosirea unui ajutor atât de important pentru sesizarea inteligentă şi vie a adevărului cum este cel oferit de necesitatea de a-l explica oponenţilor sau de a-l apăra în faţa lor, deşi nu-i suficientă pentru a precumpăni asupra binefacerii unei recunoaşteri universale, nu este nicidecum un neajuns neînsemnat. Atunci când acest avantaj