a dispărut, mărturisesc că aş vrea să-i văd pe dascălii omenirii străduindu-se să găsească un înlocuitor pentru el, vreun mijloc care să facă dificultăţile chestiunii respective să fie tot atât de prezente în conştiinţa discipolilor lor ca şi cum le-ar fi fost impuse de cel mai aprig oponent dornic să-i convertească.

Dar în loc să caute mijloace pentru atingerea acestui scop, ei le-au pierdut şi pe cele pe care le aveau. Dialectica socratică, atât de strălucit ilustrată în dialogurile lui Platon, era un mijloc de acest fel. Ea era în esenţă o discuţie critică a marilor probleme ale filozofiei şi ale vieţii, condusă cu o pricepere desăvârşită în scopul de a convinge pe oricine nu face decât să adopte locurile comune ale opiniei unanim admise că nu a înţeles chestiunea, că încă nu a conferit un înţeles bine definit doctrinelor pe care le profesează; pentru ca, ajungând să fie conştient de ignoranţa sa, el să poată fi îndreptat pe calea ce duce la obţinerea unei convingeri trainice, bazată pe înţelegerea clară atât a sensului doctrinelor, cât şi a dovezilor favorabile lor. Disputele scolastice din Evul Mediu aveau un scop oarecum asemănător. Ele erau menite să asigure înţelegerea de către învăţăcel a propriilor sale opinii ca şi (printr-o corelaţie necesară) a opiniilor opuse, putând astfel să consolideze temeiurile unora şi să infirme temeiurile celeilalte. Disputele scolastice au avut, ce-i drept, deficienţa incurabilă că premisele de la care porneau aparţineau autorităţii, nu raţiunii; iar ca exerciţiu pentru inteligenţă, erau inferioare în toate privinţele puternicei dialectici care a format minţile celor ce li s-a spus Socratici viri; dar spiritul modern datorează amândurora mult mai mult decât este dispus în general să recunoască, iar actualele moduri de educaţie nu cuprind nimic în stare să înlocuiască, fie şi într-o măsură cât de mică, pe una sau pe cealaltă. Un om a cărui pregătire provine în întregime din cărţi sau de la profesori, chiar dacă scapă de tentaţia copleşitoare de a se mulţumi cu mistificări, nu este câtuşi de puţin obligat să asculte ambele părţi; ca urmare, cunoaşterea ambelor părţi nu este nici pe departe un lucru curent, nici măcar printre gânditori; iar punctul cel mai slab din ceea ce spune cineva în apărarea opiniilor sale îl constituie replica dată oponenţilor săi. În zilele noastre este la modă să vorbeşti de rău logica negativă – aceea care scoate în evidenţă slăbiciunile teoriilor noastre sau greşelile pe care le facem în practică, fără a stabili vreun adevăr pozitiv. Ca rezultat unanim, o asemenea critică negativă nu ar însemna, într-adevăr, mare lucru; dar ca mijloc de a ajunge la cunoştinţe pozitive sau la convingeri demne de acest nume, ea nu este nicidecum de subestimat; şi până când oamenii nu vor fi din nou antrenaţi sistematic să o practice, vor exista puţini gânditori mari şi un nivel intelectual general scăzut în toate sferele gândirii cu excepţia matematicii şi fizicii. În orice alt domeniu o opinie nu merită titlul de cunoaştere decât dacă cel ce o susţine a fost obligat de alţii sau s-a angajat singur să treacă printr-un proces mental aidoma celui la care l-ar fi silit o controversă activă cu oponenţii săi. Cât de absurd este deci să refuzi atunci când ţi se oferă spontan un lucru, care, atunci când lipseşte, se vădeşte a fi pe cât de necesar, pe atât de anevoie de obţinut. Dacă există oameni care contestă opiniile unanim admise sau care ar face asta dacă legea şi opinia publică le-ar permite-o, să le mulţumim pentru aceasta, să ne deschidem spiritul pentru a-i asculta şi să ne bucurăm că există cineva care să facă pentru noi ceea ce altfel ar trebui, dacă avem vreo consideraţie fie pentru certitudinea, fie pentru vitalitatea convingerilor noastre, să facem noi înşine cu mare trudă.

Rămâne să mai discutăm despre încă una dintre cauzele principale care fac ca diversitatea de opinii să fie avantajoasă şi care va continua să acţioneze astfel până când omenirea va intra într-un stadiu de dezvoltare intelectuală ce acum pare să fie la o depărtare incalculabilă. Până acum am luat în consideraţie numai două posibilităţi: ca opinia unanim admisă să fie falsă şi, prin urmare, o altă opinie să fie adevărată; sau ca, în condiţiile în care opinia unanim admisă este adevărată, confruntarea cu eroarea opusă să fie esenţială pentru înţelegerea clară şi trăirea profundă a adevărului ei. Dar există un caz mult mai des întâlnit decât oricare dintre acestea două: cazul în care doctrinele aflate în conflict nu sunt una adevărată, iar cealaltă falsă, ci îşi împart adevărul între ele; şi opinia nonconformistă este necesară pentru a furniza restul de adevăr, adevăr din care doctrina unanim admisă întrupează numai o parte. Opiniile populare asupra unor chestiuni în care nu se poate decide prin mărturia simţurilor sunt adesea corecte, dar ele nu redau decât rareori sau chiar niciodată întregul adevăr. Ele reprezintă doar o parte a adevărului; uneori o parte mai mare, alteori o parte mai mică, dar exagerată, deformată şi desprinsă de adevărurile care ar trebui să însoţească şi să limiteze aceste opinii. Pe de altă parte, opiniile eretice fac parte în genere din acele adevăruri suprimate şi neglijate care rup lanţurile ce le încătuşau şi, fie caută reconcilierea cu adevărul cuprins în opinia comună, fie îl înfruntă ca pe un adversar, pretinzând cu acelaşi exclusivism că deţin întregul adevăr. Cazul din urmă a fost până acum cel mai frecvent căci, în sfera spiritului uman, unilateralitatea a constituit totdeauna regula, în timp ce multilateralitatea doar excepţia. Ca atare, chiar atunci când are loc o revoluţie în opinii, în timp ce o parte a adevărului iese la lumină, o alta cade de obicei în penumbră. Chiar progresul, care ar trebui să adauge noi fragmente de adevăr, de cele mai multe ori doar înlocuieşte un adevăr parţial şi incomplet cu altul, îmbunătăţirea constând în principal în aceea că noul fragment de adevăr este mai necesar, mai bine adaptat nevoilor vremii, decât cel pe care îl