înlocuieşte. Dat fiind acest caracter parţial al opiniilor dominante, chiar atunci când are un fundament corect, orice opinie care întrupează măcar ceva din acea parte a adevărului pe care opinia comună o omite trebuie considerată preţioasă, indiferent câte erori şi confuzii s-ar împleti cu adevărul ei. Cel ce judecă cumpătat lucrurile omeneşti nu va fi contrariat de faptul că aceia care ne impun să luăm în consideraţie adevăruri pe care altminteri le-am ignora ignoră ei înşişi unele dintre adevărurile pe care noi le cunoaştem. El se va gândi, mai degrabă, că, atâta vreme cât adevărul popular este unilateral, este preferabil ca un adevăr care nu este popular să aibă şi el susţinători unilaterali; aceştia fiind de obicei cei mai energici şi cei mai apţi să constrângă atenţia moleşită să se îndrepte către acel fragment de adevăr pe care ei îl proclamă drept întregul adevăr.

Astfel, în secolul al XVIII-lea, aproape toţi cei instruiţi, ca şi aceia dintre cei neinstruiţi care se lăsau conduşi de cei dintâi, se pierduseră în admiraţie faţă de ceea ce se cheamă „civilizaţie“ şi faţă de minunăţiile ştiinţei, literaturii şi filozofiei moderne şi, supraapreciind peste măsură deosebirea dintre oamenii epocii moderne şi cei din vechime, nutreau convingerea că diferenţa era în întregime în favoarea lor; cu ce salutară putere paradoxele lui Rousseau au explodat ca nişte obuze zdruncinând masa compactă a opiniei unilaterale şi forţând elementele ei să se recombine într-o formă mai adecvată, în care au fost incluse şi componente noi. Nu că opiniile curente ar fi fost, în ansamblu, mai departe de adevăr decât erau cele ale lui Rousseau; dimpotrivă, ele conţineau mai mult adevăr şi mult mai puţine erori. Cu toate acestea, în doctrina lui Rousseau erau cuprinse şi au fost antrenate odată cu ea în curentul opiniei destul de multe adevăruri de felul celor de care opinia populară tocmai avea nevoie; şi ele sunt cele ce au rămas să dăinuie după ce curentul a pierdut din impetuozitate. Virtuţile superioare ale simplităţii vieţii, efectele opreliştilor şi ipocriziilor unei societăţi artificiale, care îl storc de vlagă şi îl demoralizează pe om, sunt idei care, din vremea în care a scris Rousseau, nu au mai lipsit niciodată cu totul din spiritele cultivate; iar în timp ele vor produce efectul cuvenit, chiar dacă acum este încă la fel de multă nevoie să fie susţinute – şi să fie susţinute prin fapte, căci cuvintele, pe această temă, aproape că şi-au sleit forţa.

În politică, apoi, este aproape un loc comun acela că un partid al ordinii sau stabilităţii şi unul al progresului sau al reformelor sunt deopotrivă elemente necesare pentru o viaţă politică sănătoasă; până când unul sau celălalt îşi va fi lărgit modul de gândire în aşa fel încât să fie totodată un partid al ordinii şi al progresului, ştiind şi deosebind ce anume se cuvine a fi păstrat şi ce trebuie înlăturat. Utilitatea fiecăruia din aceste moduri de a gândi se datorează neajunsurilor celuilalt; dar, în mare măsură, tocmai opoziţia exercitată de celălalt este cea care îl menţine pe fiecare în limitele raţiunii şi ale judecăţii sănătoase. Câtă vreme opiniile favorabile democraţiei şi, respectiv, aristocraţiei, proprietăţii şi egalităţii, cooperării şi competiţiei, plăcerilor şi abstinenţei, socialităţii şi individualităţii, libertăţii şi disciplinei, ca şi toate celelalte antagonisme permanente din viaţa practică nu sunt exprimate cu aceeaşi libertate, consolidate şi apărate cu acelaşi talent şi aceeaşi energie, nu există nici o şansă ca ambele elemente să obţină ponderea ce li se cuvine, ci cu siguranţă că un taler al balanţei va sta mai sus decât celălalt. Adevărul, în principalele sfere practice ale vieţii, este în asemenea măsură o chestiune de împăcare a unor lucruri opuse, încât foarte puţini au un spirit îndeajuns de larg şi de imparţial pentru a putea realiza o îmbinare apropiată de cea corectă, lucrul acesta rămânând atunci să se realizeze printr-un proces dur de confruntare între combatanţi ce luptă sub stindarde inamice. În fiecare din marile chestiuni deschise, enumerate aici, dacă din cele două opinii este una mai îndreptăţită nu numai să beneficieze de toleranţă, dar şi să fie încurajată şi sprijinită, aceea este tocmai cea care se întâmplă să fie, în acel loc şi moment anume, în minoritate. Aceasta este opinia care, la momentul respectiv, reprezintă interesele neglijate, acea latură a omului aflată în pericol de a obţine mai puţin decât i se cuvine. Sunt conştient că, în Anglia, nu există intoleranţă în ceea ce priveşte diferenţele de opinie asupra celor mai multe din aceste chestiuni. Ele sunt invocate aici pentru a arăta, prin exemple numeroase şi cunoscute de toată lumea, caracterul universal al faptului că numai printr-o diversitate de opinii se menţine, în starea actuală a intelectului uman, şansa unui fair-play pentru toate laturile adevărului. Acolo unde se găsesc persoane care fac excepţie de la aparenta unanimitate a oamenilor asupra unui subiect, chiar dacă oamenii au dreptate, este totdeauna probabil că disidenţii au de spus ceva care să merite să fie ascultat şi că adevărul va avea ceva de pierdut prin înăbuşirea opiniilor lor.

„Dar anumite principii unanim admise“, s-ar putea obiecta, „mai ales dintre cele privitoare la chestiunile cele mai înalte şi de importanţă vitală, sunt mai mult decât nişte semiadevăruri. Moralitatea creştină, bunăoară, constituie întregul adevăr în ceea ce priveşte domeniul respectiv, şi, dacă cineva propovăduieşte o moralitate diferită de aceasta, greşeşte în întregime.“ Cum acesta este, dintre toate cazurile, cel mai important în practică, nimic nu poate fi mai potrivit pentru a supune la probă dictonul general. Dar înainte de a ne pronunţa asupra a ceea ce este sau nu este moralitatea creştină, ar fi de dorit să hotărâm ce se înţelege prin moralitate creştină. Dacă ea este identificată cu moralitatea cuprinsă în Noul Testament, mă îndoiesc că cineva care a luat cunoştinţă de ea din chiar această carte ar putea presupune că ea a fost proclamată sau concepută ca o doctrină completă asupra moralei. Evanghelia face totdeauna referire la o