moralitate preexistentă, limitându-se, în preceptele sale, la cazurile particulare în care moralitatea trebuie corectată sau înlocuită de o alta, mai elevată şi mai cuprinzătoare; în plus, ea vorbeşte în termeni foarte generali, adesea imposibil de interpretat literal şi are mai curând caracterul emoţionant al poeziei sau al elocinţei decât precizia unei legiferări. Din ea nu s-a putut niciodată deduce o doctrină etică fără a o întregi cu elemente din Vechiul Testament, adică dintr-un sistem într-adevăr solid elaborat, care însă este sub multe aspecte barbar şi a fost destinat exclusiv unui popor barbar. Sfântul Pavel, inamic declarat al acestui mod iudaic de a interpreta doctrina şi de a completa învăţătura Dascălului său, presupune şi el o moralitate preexistentă, şi anume aceea a grecilor şi romanilor; iar sfatul adresat de el creştinilor este în mare măsură un mijloc de adaptare la aceasta, mergând chiar până la o aparentă aprobare a sclaviei. Ceea ce se numeşte moralitate creştină, dar ar trebui să se numească mai curând moralitate teologică, nu a fost opera lui Cristos sau a apostolilor, ci are o origine mult mai târzie, fiind edificat treptat de către biserica catolică în primele cinci secole; iar modernii şi protestanţii, fără să fi adoptat tacit această morală, au modificat-o mult mai puţin decât ne-am fi putut aştepta. Într-adevăr, ei s-au mulţumit îndeobşte să înlăture adăugirile făcute la ea în Evul Mediu, fiecare cult punând în locul lui noi adăugiri, potrivite cu propriul specific şi propriile înclinaţii. Că omenirea datorează enorm acestei moralităţi şi primilor ei propovăduitori este un lucru pe care eu nu-l voi nega niciodată; în schimb, nu voi pregeta să afirm că ea este, în multe puncte importante, incompletă şi unilaterală şi că, dacă anumite idei şi sentimente nesancţionate de ea nu ar fi contribuit la formarea modului de viaţă şi a firii europeanului, starea oamenilor ar fi fost mai rea decât este în prezent. Aşa-numita moralitate creştină are toate trăsăturile caracteristice unei reacţii – ea este, în mare parte, un protest împotriva păgânătăţii. Idealul său este mai curând negativ decât pozitiv; mai curând pasiv decât activ; este Inocenţa, mai curând decât Nobleţea; Abţinerea de la Rău, mai curând decât Făptuirea energică a Binelui; în preceptele sale (aşa cum bine s-a spus) „să nu faci“ predomină peste măsură în dauna lui „să faci“. În oroarea sa faţă de senzualitate, ea şi-a făcut un idol din ascetism, idol care s-a degradat treptat, devenind unul al legalităţii. Ea propune speranţa de a ajunge în rai şi frica de iad drept mobiluri exprese şi potrivite pentru o viaţă virtuoasă; rămânând, prin aceasta, mult în urma celor mai străluciţi gânditori antici şi făcând tot ce-i stă în puteri pentru a conferi moralităţii umane un caracter esenţialmente egoist, prin aceea că desparte sentimentul datoriei din fiecare om de interesele semenilor săi, cu excepţia cazului în care acestuia i se oferă anumite motive egoiste de a-i consulta. Ea este în esenţă o doctrină a supunerii pasive; ea cere oamenilor să se supună oricărei autorităţi deja constituite; specificând, ce-i drept, că autoritatea nu trebuie ascultată când porunceşte un lucru interzis de religie, dar cerând credinciosului să nu-i opună rezistenţă şi cu atât mai puţin să nu se revolte împotriva ei, indiferent ce rău ne-ar aduce. Şi în timp ce, în cadrul moralităţii celor mai bune naţiuni păgâne, datoria faţă de stat ocupă chiar un loc exagerat de mare, în dauna libertăţii îndreptăţite a individului, în etica pur creştină acest mare sector al datoriei abia dacă poate fi observat sau recunoscut. În Coran, şi nu în Noul Testament, găsim preceptul că „Un cârmuitor care numeşte pe cineva într-o funcţie, atunci când în ţinuturile sale există un altul, mai bine pregătit pentru aceasta, păcătuieşte împotriva lui Dumnezeu şi a statului“. Puţina recunoaştere pe care o dobândeşte totuşi în cadrul moralităţii moderne ideea de obligaţie faţă de societate se trage din izvoare greceşti şi romane, nu din izvoare creştine; după cum, chiar şi în moralitatea vieţii personale, tot ce există în materie de generozitate, nobleţe, demnitate personală, şi chiar de simţ al onoarei provine din partea pur omenească, nu din cea religioasă, a educaţiei noastre, şi nu s-ar fi putut niciodată dezvolta plecând de la o normă etică în care singura virtute recunoscută deschis este supunerea.

Departe de mine gândul de a pretinde că aceste defecte sunt în mod necesar inerente eticii creştine, indiferent cum ar putea fi concepută ea, sau că multe cerinţe ale unei doctrine morale complete, pe care ea nu le conţine, nu ar putea fi împăcate cu ea. Şi mai departe de mine este gândul de a insinua acest lucru în ceea ce priveşte doctrinele şi preceptele lui Cristos însuşi. Cred că nu avem nici o altă dovadă privind sensul pe care trebuiau să-l aibă spusele lui Cristos, conform intenţiilor originare, în afară de înseşi aceste spuse; că ele nu sunt de neîmpăcat cu nimic din ceea ce ne impune o moralitate cuprinzătoare; că tot ce este mai bun în etică poate fi făcut să încapă în ele, fără a forţa limbajul lor mai mult decât au făcut-o toţi cei care au încercat să deducă din ele vreun sistem practic de conduită. Dar nu este nimic contradictoriu în a crede, odată cu toate acestea, că ele conţin, şi că au fost menite să conţină, numai o parte din adevăr; că multe componente esenţiale ale celei mai înalte moralităţi nu au fost oferite, şi nici nu a existat intenţia să fie oferite, în spusele ce ni s-au transmis ale întemeietorului creştinismului, ele fiind complet ignorate în sistemul etic edificat pe baza cuvintelor lui Cristos de către Biserica creştină. Şi, aşa stând lucrurile, cred că este o mare greşeală a persista în încercarea de a găsi în doctrina creştină acel cod complet pentru îndrumarea noastră pe care autorul său intenţiona să-l statornicească şi să-l transpună în viaţă, oferindu-l însă numai parţial. Cred, de asemenea, că această teorie îngustă tinde să devină în practică un mare rău, sărăcind mult conţinutul educaţiei şi instruirii morale pe