care atât de multe persoane bine intenţionate se străduiesc acum să le promoveze. Mă tem foarte mult că prin încercarea de a forma spiritul şi simţămintele exclusiv pe un calapod religios şi prin înlăturarea acelor norme laice (cum le putem numi în lipsa unui termen mai bun) care până acum coexistau cu etica religioasă şi o completau, absorbind ceva din spiritul ei şi insuflându-i ceva din spiritul lor, rezultatul va fi, şi este deja, un tip uman josnic, abject, servil, care, supunându-se de bine de rău faţă de ceea ce el socoate a fi Voinţa Supremă, este incapabil de a se ridica la ideea Binelui Suprem sau de a o îmbrăţişa. Cred că şi alte etici decât cele ce se pot edifica plecând exclusiv de la izvoarele creştine trebuie să existe alături de etica creştină pentru a putea produce regenerarea morală a omenirii; şi că sistemul creştin nu face excepţie de la regula care spune că, atunci când starea în care se află spiritul uman nu este una de perfecţiune, interesele adevărului cer o diversitate de opinii. Nu este necesar ca, încetând să ignore adevărurile morale necuprinse în creştinism, oamenii să ajungă să ignore pe vreunul din cele cuprinse în el. Asemenea prejudecată sau scăpare din vedere, atunci când apare, este fără doar şi poate un rău; un rău însă de care nu putem spera să fim totdeauna scutiţi şi pe care trebuie să-l privim ca pe un preţ plătit pentru un bine de valoare inestimabilă. Împotriva pretenţiei exclusive emise de o parte din adevăr, de a constitui întregul adevăr, se cuvine şi trebuie să protestăm; şi dacă, prin reacţie la această pretenţie, protestatarii ar deveni, la rândul lor, nedrepţi, această unilateralitate, la fel ca şi cealaltă, ar trebui să fie deplânsă, dar tolerată. Dacă creştinii vor să-i înveţe pe necredincioşi să fie drepţi faţă de creştinism, ei înşişi trebuie să fie drepţi faţă de lipsa de credinţă. Nu ar sluji în nici un fel adevărului dacă am închide ochii faţă de faptul, cunoscut tuturor celor cât de cât familiarizaţi cu istoria literară, că o mare parte din cea mai nobilă şi mai valoroasă învăţătură morală a fost opera nu numai a unor gânditori ce n-au cunoscut credinţa creştină, dar şi a unora ce o cunoşteau, dar o respingeau.

Eu nu pretind că folosirea cea mai neîngrădită a libertăţii de a exprima toate opiniile posibile va pune capăt tuturor relelor izvorâte din sectarismul religios sau filozofic. Orice adevăr de care oamenii mărginiţi sunt profund convinşi va fi, cu siguranţă, afirmat, răspândit şi chiar aplicat în multe feluri în acţiunile lor, ca şi cum n-ar exista pe lume nici un alt adevăr sau în nici un caz unul care să poată limita sau amenda pe cel dintâi. Eu recunosc că tendinţa tuturor opiniilor de a deveni opinii sectare nu se vindecă nici prin cea mai liberă dezbatere, ci adesea este chiar întărită şi exacerbată prin dezbateri, adevărul care ar fi trebuit să fie sesizat, dar nu a fost, fiind respins cu atât mai violent cu cât este proclamat de persoane considerate a fi oponenţi. Dar nu asupra partizanilor înfocaţi, ci asupra spectatorilor mai calmi şi mai dezinteresaţi se exercită influenţa salutară a acestui conflict de vederi. Căci răul cel mai mare rezidă nu în conflictul violent dintre diferitele părţi ale adevărului, ci în suprimarea pe tăcute a jumătate din adevăr; atunci când lumea este obligată să asculte ambele părţi rămâne totdeauna o speranţă; dar când este ascultată doar una din părţi, greşeala se permanentizează, devenind prejudecată, adevărul însuşi încetând de a mai avea efectele unui adevăr şi devenind, prin exagerare, un neadevăr. Şi cum puţine facultăţi mentale sunt mai rare decât acea facultate critică de a păstra o dreaptă cumpănire între două laturi ale unui lucru, dintre care numai una este reprezentată de apărător, adevărul nu are şansa de a se impune decât în măsura în care fiecare parte a sa, fiecare părere care întruchipează vreun fragment de adevăr, nu numai că îşi găseşte apărător, dar este şi apărată în aşa fel încât să i se dea ascultare.

Am recunoscut aşadar că, pentru starea mentală bună a oamenilor (de care depinde buna lor stare sub toate celelalte aspecte), este necesară libertatea de opinie şi libertatea exprimării opiniilor, în virtutea a patru motive pe care acum le vom recapitula pe scurt.

În primul rând, dacă o opinie este înăbuşită, rămâne posibil ca, pe cât putem noi şti cu siguranţă, acea opinie să fie adevărată. A nega acest lucru înseamnă a presupune că noi înşine suntem infailibili.

În al doilea rând, chiar dacă opinia înăbuşită ar fi greşită, ea poate să conţină, şi foarte adesea conţine, un dram de adevăr; şi cum opinia generală sau dominantă într-o anumită chestiune reprezintă numai rareori sau chiar niciodată întregul adevăr, numai prin confruntarea opiniilor opuse putem avea şansa de a ajunge la restul adevărului.

În al treilea rând, chiar dacă opinia unanim admisă ar fi nu doar adevărată, ci ar cuprinde întregul adevăr, dacă nu se permite ca ea să fie contestată cu toată vigoarea şi seriozitatea, cei mai mulţi dintre aceia care o acceptă o vor împărtăşi în felul în care sunt împărtăşite prejudecăţile, cu prea puţină înţelegere şi sensibilitate pentru temeiurile ei raţionale. Şi nu numai atât.

În al patrulea rând, există chiar pericolul ca însuşi înţelesul doctrinei să se piardă ori să fie sărăcit, în care caz ea nu ar mai putea să-şi exercite efectul vital asupra caracterului şi comportării oamenilor, devenind o simplă declaraţie formală, incapabilă de a aduce vreun folos, dar ocupând totuşi un loc în câmpul ideilor, şi împiedicând formarea unor convingeri adevărate şi sincere pe baza raţiunii sau a experienţei personale.

Înainte de a încheia cu subiectul libertăţii de opinie este potrivit să ne oprim o clipă