la părerea celor ce susţin că exprimarea liberă a tuturor opiniilor trebuie permisă, însă doar cu condiţia ca modul de a le exprima să fie moderat şi să nu depăşească limitele unei discuţii corecte. S-ar putea spune multe privitor la imposibilitatea de a fixa locul exact în care ar trebui trasate presupusele limite; căci dacă testul în legătură cu aceasta ar fi ofensa adusă celor ale căror opinii sunt atacate, eu cred că experienţa stă mărturie pentru faptul că ofensa apare ori de câte ori atacul este răspicat şi puternic, şi că fiecare oponent care îi încolţeşte în mod viguros şi căruia lor le este greu să-i răspundă le va apărea, mai ales dacă are o atitudine hotărâtă în chestiunea respectivă, drept un oponent necumpătat. Dar toate acestea, deşi sunt consideraţii importante din punct de vedere practic, se contopesc într-o obiecţie fundamentală. Neîndoielnic că maniera de afirmare a unei opinii, chiar şi a unei opinii corecte, poate fi extrem de defectuoasă, meritând, pe bună dreptate, să fie dezaprobată cu toată asprimea. Dar principalele incorectitudini de acest fel sunt de aşa natură încât este de obicei imposibil, dacă cineva nu se dă singur de gol în mod accidental, să fie învederate ca atare. Cele mai grave dintre ele sunt argumentarea sofistică, suprimarea unor fapte sau argumente, prezentarea neveridică a elementelor cazului respectiv sau a opiniei opuse. Dar toate acestea, chiar produse într-o formă extremă, se practică permanent cu absolută bună-credinţă, de către persoane care nu sunt considerate, şi sub multe aspecte nici n-ar merita să fie considerate, ignorante sau incompetente, astfel că este rareori posibil ca, pe temeiuri potrivite, prezentarea neveridică să fie în mod conştient taxată drept moral culpabilă; şi încă şi mai puţin şi-ar putea îngădui legea să se amestece când e în joc problema incorectitudinii în controverse. Cât priveşte ceea ce îndeobşte este numit discuţie necumpătată, adică invectiva, sarcasmul, maliţiozitatea şi celelalte lucruri similare, denunţarea acestor arme ar merita mai multă simpatie din partea noastră dacă s-ar propune vreodată ca ele să fie interzise în mod egal ambelor părţi. Ea este însă revendicată numai ca mijloc de a îngrădi folosirea lor împotriva opiniei dominante; împotriva celei care nu este dominantă, nu numai că ele pot fi folosite fără a stârni dezaprobarea generală, dar este probabil că vor aduce celui ce le foloseşte laude pentru zelul său cinstit şi indignarea sa îndreptăţită. Şi totuşi, daunele ce le poate aduce folosirea lor sunt dintre cele mai mari în cazul când sunt folosite împotriva celor care, comparativ, sunt lipsiţi de apărare; iar eventualul câştig nemeritat pe care l-ar obţine o opinie prin acest mod de afirmare a ei poate să apară aproape numai în cazul opiniilor general admise. Cea mai gravă incorectitudine de acest fel care se poate comite într-o polemică este stigmatizarea celor ce susţin opinia contrară ca fiind răi şi imorali. La calomnii de acest fel sunt deosebit de expuşi cei care susţin o opinie nepopulară, deoarece ei sunt în general puţini şi lipsiţi de influenţă, nimeni altcineva decât ei înşişi nefiind prea interesat să li se facă dreptate; prin însăşi natura situaţiei, această armă nu este accesibilă celor care atacă o opinie dominantă; ei nu o pot folosi în condiţii de siguranţă pentru ei înşişi, iar dacă totuşi ar putea s-o folosească, n-ar avea de suferit, prin recul, decât propria lor cauză. În genere, opiniile contrare celor larg admise pot obţine oarecare audienţă numai printr-o moderaţie de limbaj bine chibzuită şi prin evitarea atentă a oricărei ofense inutile, atitudine de la care ei cu greu s-ar putea abate cât de cât fără a pierde teren, în timp ce virulenţa exagerată folosită în apărarea opiniei dominante descurajează într-adevăr profesarea opiniilor contrare şi dăunează credibilităţii celor care o fac. Aşadar, în interesul adevărului şi al dreptăţii, este mult mai important să fie îngrădită această folosire a limbajului violent decât cealaltă; şi, bunăoară, dacă ar fi necesar să alegem, nevoia de a descuraja atacurile necumpănite împotriva lipsei de credinţă ar fi mult mai mare decât aceea de a descuraja atacurile de acest fel împotriva religiei. E limpede totuşi că nu este de resortul legii şi al autorităţilor să îngrădească nici una din ele, în timp ce opinia publică ar trebui ca, în fiecare situaţie particulară, să-şi hotărască verdictul pe baza împrejurărilor specifice cazului, înfierând pe toţi aceia care, indiferent de partea căruia din argumente s-ar situa, manifestă, prin felul lor de a argumenta, lipsă de sinceritate, infamie, ipocrizie ori intoleranţă, fără însă a deduce aceste defecte din poziţia adoptată de cel în cauză, chiar dacă aceasta este poziţia opusă celei împărtăşite de cel care judecă; şi acordând respectul cuvenit fiecărui om care, indiferent ce opinie ar susţine, are calmul şi onestitatea de a se pronunţa corect în privinţa oponenţilor săi şi părerilor lor, fără a exagera cu nimic în defavoarea lor, fără a ascunde nimic din ceea ce pledează ori s-ar putea presupune că pledează în favoarea lor. Aceasta este adevărata moralitate a dezbaterii publice, şi dacă ea este adesea încălcată, îmi place totuşi să cred că există mulţi polemişti care o respectă în mare măsură şi chiar mai mulţi care aspiră conştient la ea.

Note

2. Abia fuseseră aşternute pe hârtie aceste cuvinte, când, parcă pentru a le contrazice cât mai energic, s-au produs procesele de presă pornite de Guvern în 1858. (Este vorba despre procesele vizând apariţia unor articole în care se lua apărarea unor eventuali asasini ai împăratului Napoleon al III-lea. – N.t.) Această ingerinţă nechibzuită în sfera libertăţii cuvântului nu m-a determinat totuşi să modific nici măcar o literă din cele scrise şi nici n-a slăbit convingerea mea că, exceptând momentele de panică, în Anglia a trecut epoca pedepselor şi sancţiunilor pentru dezbateri politice. Căci, în primul rând, nu s-a perseverat pe această cale; şi, în al doilea rând, aceste procese