ei de minţi luminate. îi descrise gesturile ei: cum îşi potrivea coafura, cum întorcea capul mai întâi într-o parte, apoi în cealaltă, zâmbetul ei, capul ei mândru, privirea ei deschisă, adoratoare, jocul limbii ei când îşi umezea buzele, atingerea mâinii ei când şi-o odihnea pe a lui.

  Ascultând cu capul lui mare dat pe spate, cu ochii lui adânci închişi, Nietzsche părea copleşit de emoţie.

  — Friedirich, ce simţeai în timp ce vorbeam?

  — Atât de multe lucruri, Josef.

  — Descrie-mi-le.

  — Prea multe pentru a înţelege ceva din ele.

  — Nu încerca să le dai un sens. „Curăţă hornul."

  Nietzsche deschise ochii şi se uită la Breuer, ca pentru a se asigura că nu mai putea fi vorba de duplicitate.

  — Fă-o, îl îndemnă Breuer. Consideră că e ordinul medicului. Cunosc bine pe cineva suferind de aceeaşi afecţiune, care spune că i-a ajutat.

  Nietzsche începu, poticnindu-se.

  — Când vorbeai despre Lou, mi-am amintit experienţele mele cu ea, impresiile mele – identice, ciudat de identice. S-a purtat cu tine aşa cum s-a purtat şi cu mine – mă simt jefuit de toate acele momente sfâşietoare, acele amintiri sacre. Deschise ochii.

  — E greu să-ţi laşi gândurile să vorbească – stânjeni-tor!

  — Crede-mă, pot depune mărturie personal că această stânjeneală e rareori fatală! Continuă! Fii dur prin blândeţe!

  — Te cred. Ştiu că vorbeşte un om puternic. Simt. Nietzsche se opri, roşu la faţă.

  Breuer îl îndemnă să continue.

  — închide iar ochii. Poate că-ţi va fi mai uşor să vorbeşti fără să te uiţi la mine. Sau întinde-te pe pat.

  — Nu, rămân aici. Ce vroiam să spun este că îmi pare bine că te-ai înfâlnit cu Lou. Acum mă cunoşti. Şi mă simt înrudit cu tine. Dar în acelaşi timp, mă simt furios, scandalizat. Nietzsche deschise ochii să se asigure că nu-l jignise pe Breuer, apoi continuă, cu o voce moale: Scandalizat de profanarea ta. Mi-ai călcat în picioare dragostea, ai îngropat-o în ţarină. Mă doare, uite-aici. Se bătu cu pumnul în piept.

  — Ştiu locul ăsta, Friedrich. Am simţit şi eu durerea aceea. îţi aminteşti cât de tare mă deranja de câte ori o numeai pe Bertha infirmă? îţi aminteşti.

  — Azi eu sunt nicovala, îl întrerupseNietzsche, şi cuvintele tale sunt loviturile de ciocan dărâmând citadela dragostei mele.

  — Continuă, Friedrich.

  — Astea-s toate sentimentele mele – în plus, tristeţe. Şi pierdere, o grea pierdere.

  — Ce ai pierdut astăzi?

  — Toate momentele acelea intime, dulci cu Lou – s-au dus. Iubirea noastră – unde e ea acum? Pierdută! Totul îngropat în ţarină. Acum ştiu că am pierdut-o pentru totdeauna!

  — Dar, Friedrich, după posesiune vine întotdeauna pierderea.

  — lingă lacul Orta – tonul lui Nietzsche deveni şi^ mai blând, ca pentru a-şi împiedica vorbele să-i calce în" picioare gândurile delicate – am urcat o dată cu ea pe vâr-ful Sacro Monte pentru a privi un apus auriu. Doi nori luminoşi, tiviţi cu roşu, care păreau două feţe unite, au trecut pe deasupra noastră. Ne-am atins încet. Ne-am sărutat. Am trăit împreună un moment sfânt – singurul moment sfânt pe care l-am cunoscut vreodată.

  — Aţi mai vorbit vreodată despre acel moment?

  — îl ştia! I-am scris adesea cărţi poştale din depărtări, făcând aluzie la apusurile Ortei, la adierile Ortei, la norii Ortei.

  — Dar, insistă Breuer, ea a vorbit vreodată despre Orta? A fost şi pentru ea un moment sfânt?

  — Ştia ce a însemnat Orta!

  — Lou Salome era de părere că eu trebuie să ştiu totul despre relaţia ta cu ea, şi deci şi-a dat silinţa să-mi descrie fiecare întâlnire a voastră până în cele mai mici amănunte. A afirmat că n-a omis nimic. Mi-a vorbit pe larg despre Lucerna, Leipzig, Roma, Tautenberg. Dar despre Orta – îţi jur! – a pomenit doar în treacăt. N-a impresionat-o în mod deosebit. Şi încă ceva, Friedrich. A încercat să-şi amintească, dar a spus că nu tine minte dacă te-a sărutat vreodată!

  Nietzsche tăcea. Cu ochii plini de lacrimi, cu capul plecat.

  Breuer ştia că fusese crud. Dar ştia că a nu fi crud acum însemna a fi şi mai crud. Era o ocazie unică, una ce nu avea să mai apară niciodată.

  — Iartă-mi vorbele dure, Friedrich, dar urmez sfatul unui mare profesor. „Oferă-i unui prieten în suferinţă un loc de odihnă", spuse el, „dar ai grijă să fie o laviţă sau un pat tare de campanie."

  — Ai ştiut să asculţi, răspunse Nietzsche. Iar patul este tare. Să-ţi spun dt de tare. De te-aş putea face să înţelegi cât de mult am pierdut! De cincisprezece ani, tu împărţi patul cu Mathilde. Eşti persoana cea mai importantă din viaţa ei. Ţine la tine, te atinge, ştie ce-ţi place să^ mănânci, se îngrijorează dacă întârzii. Când mi-o scot pe Lou Salomă din minte – şi-mi dau seama că asta se întâmplă acum – ştii ce-mi rămâne?

  Ochii lui Nietzsche nu priveau la Breuer, ci mai degrabă înlăuntru, ca şi cum ar fi citit vreun text din adâncul fiinţei lui.

  — Ştii că nici o altă femeie nu m-a atins vreodată? Să nu fii iubit sau atins – niciodată? Să duci o viaţă complet neobservată – ştii cum este? Adesea trec zile întregi fără a spune o vorbă cuiva, în afară poate de Guten Morgen sau Guten Abend proprietarului hotelului. Da, Josef, ai interpretat corect acel „Nici o portiţă". Eu nu-mi am locul nicăieri. Nu am un cămin, un cerc de prieteni cu care să vorbesc zilnic, un dulap plin de lucruri ale mele, căldură familială. N-am nici măcar o patrie, pentru că am renunţat la cetăţenia germană şi n-am rămas destulă vreme într-un singur loc pentru a căpăta un paşaport elveţian.

  ^Nifiţzsche îi aruncă o privire pătrunzătoare lui Breuer, ca şi cum îr-fiyrut să fie oprit. Dar Breuer tăcea.

  — Oh,