am şi eu prefăcătoriile mele, Josef, modurile mele secrete de a suporta singurătatea, chiar de a o glorifica. Spun că trebuie să fiu izolat de ceilalţi pentru a gândi singur. Spun că tovarăşi îmi sunt marile minţi ale trecutului, că ele ies din ascunzători în lumina mea. Iau peste picior teama de singurătate. Predic că marii oameni trebuie să treacă prin mari suferinţe, că am pătruns prea departe în viitor şi nimeni nu mă poate însoţi. Croncăn că dacă sunt neînţeles, ori temut, ori respir, cu atât mai bine – înseamnă că sunt pe drumul cel bun! Spun că îndrăzneala mea de a înfrunta singurătatea departe de gloată, fără iluzia unui creator divin, este dovada măreţiei mele.

  Cu toate aceste sunt hărţuit mereu de-aceeaşi teamă. Ezită o clipă, apoi plonja. – în ciuda bravadei mele de a fi un filosof postum, în ciuda certitudinii că va veni şi vremea mea, în duda chiar a teoriei mele despre eterna întoarcere – sunt hărţuit de gândul că voi muri singur. Ştii cum e să ştii că atunci când o să mori s-ar putea ca trupul tău să nu fie descoperit zile sau săptămâni întregi, până când duhoarea atrage atenţia vreunui străin? încerc să mă liniştesc. Adeseori, în adânca mea izolare, vorbesc cu mine însumi. Dar nu prea tare, de teama ecoului meu surd. Singura, absolut singura care a umplut acest gol a fost Lou Salomepar Negăsind cuvinte pentru tristeţea sa, ori din recunoştinţă că Nietzsche îl alesese pe el pentru a-i destăinui aceste mari secrete, Breuer asculta în tăcere. înlăuntrul său creştea tot mai mult speranţa că, poate, în cele din urmă, avea să reuşească să fie un doctor pentru disperarea lui Nietzsche.

  — Iar acum, datorită ţie, încheie Nietzsche, ştiu că Lou n-a fost decât o iluzie. Dădu din cap şi privi pe fereastră. Amară doctorie, Josef.

  — Dar, Friedrich, pentru a căuta adevărul nu trebuie ca noi, oamenii de ştiinţă, să renunţăm la toate iluziile?

  — ADEVĂRUL cu majuscule! exclamă Nietzsche. Eu uit, Josef, că oamenii de ştiinţă mai au încă de învăţat că ADEVĂRUL este şi el o iluzie – dar o iluzie fără de care nu putem supravieţui. Aşa că voi renunţa la Lou Salome pentru o altă iluzie, încă necunoscută. Mi-e greu să realizez că ea nu mai e, că n-a mai rămas nimic.

  — Nimic din Lou Salome"?

  — Nimic bun.

  — Faţa lui Nietzsche se crispa de dezgust.

  — Gândeşte-te la ea, îl îndemnă Breuer. Lasă imaginile să-ţi apară. Ce vezi?

  — O pasăre de pradă – un vultur cu gheare însânge-rate. O haită de lupi condusă de Lou, de sora mea, de mama.

  — Gheare însângerate? Dar a căutat ajutor pentru tine. Tot efortul ăsta, Friedrich – un drum la Veneţia, un altul la Viena.

  — Nu pentru mine! răspunse Nietzsche. Poate pentru ea, pentru ispăşire, din culpabilitate.

  — Nu mi s-a părut împovărată de vină.

  — Atunci poate de dragul artei. Preţuieşte arta – şi îmi preţuia munca, cea încheiată deja şi cea care va urma. Are un ochi bun – îi recunosc asta.

  E ciudat, cugetă Nietzsche. Am cunoscut-o în aprilie, în urmă cu aproape nouă luni, iar acum simt primele semne ale unei mari lucrări. Fiul meu, Zarathustra, este gata să se nască. Poate că acum nouă luni a aruncat sămânţa lui Zarathustra în brazdele minţii mele. Poate că ăsta e destinul ei – să însămânţeze mari cărţi în nişte minţi fertile.

  — Deci, riscă Breuer, apelând la mine în locul tău, poate că la urma urmei nu Lou Salome" este inamicul.

  — Nu!

  — Nietzsche lovi braţul fotoliului.

  — Tu ai spus asta, nu eu. Greşeşti! Niciodată nu voi accepta că o preocupa soarta mea. A apelat la tine pentru ea însăşi, pentru a împlini destinul ei. Nu m-a cunoscut niciodată pe mine. M-a folosit. Ce mi-ai spus azi demonstrează asta.

  — Cum? întrebă Breuer, deşi cunoştea răspunsul.

  — Cum? E evident. Tu singur mi-ai spus, Lou e ca Bettha ta – e un automat care-şi joacă rolul, acelai rol, cu mine, cu tine, cu un bărbat după altul. Bărbatul în cauză e accidental. Ne-a sedus pe amândoi în acelaşi fel, cu aceeaşi viclenie femeiască, aceleaşi tertipuri, aceleaşi gesturi, aceleaşi promisiuni!

  — Şi totuşi, acest automat te controlează. îţi domină mintea: îţi pasă de părerea ei, tânjeşti după atingerea ei.

  — Nu. Nu tânjesc. Nu mai tânjesc. Ce simt acum e furie.

  — Faţă de Lou Salome?

  — Nu! Ea nu e demnă de mânia mea. Simt dezgust faţă de mine însumi, mânie faţă de dorinţa care m-a împins să râvnesc o asemenea femeie.

  Este amărăciunea mai bună, se întrebă Breuer, decât obsesia sau singurătatea? Alungarea lui Lou Salome din mintea lui Nietzsche este doar o parte a tratamentului. Mai trebuie să cauterizez rana adâncă rămasă în locul ei.

  — De ce atâta mânie la adresa ta? întrebă el. Ţin minte că ai spus că fiecare avem câinii noştri sălbatici lătrând în pivniţă. Cât aş vrea să poţi fi mai bun, mai generos cu condiţia ta umană!

  — îţi aminteşti prima mea deviză de granit – ţi-am recitat-o de multe ori, Josef – „Să devii cel ce eşti"? Asta înseamnă nu numai să te perfecţionezi, ci şi să nu cazi pradă planurilor făcute de alţii pentru tine. Dar chiar şi a cădea în puterea altcuiva e preferabil decât să cazi pradă femeii-automat care nici măcar nu te vede! Asta-i de neiertat!

  — Dar tu, Friedrich, tu ai văzut-o vreodată pe Lou Salome7

  Nietzsche ridică brusc capul.

  — Ce vrei să spui? întrebă.

  — Poate că ea şi-a jucat rolul ei, dar tu, tu ce rol ai jucat? Am fost, tu sau eu, atât de diferiţi de ea? Ai văzut-o pe ea? Sau, de fapt, ai văzut doar prada – un discipol, un sol fertil pentru gândurile tale, un succesor?