Sau poate, ca şi mine, ai văzut frumuseţe, tinereţe, o pernă de mătase, un vas în care să-ţi cufunzi dorinţa. Şi n-a fost ea şi un trofeu al victoriei în competiţia ta cu Paul Răe? Ai văzut-o cu adevărat pe ea, sau pe Paul RŁe, când, după ce ai întâlnit-o prima dată, i-ai cerut lui s-o ceară de soţie pentru tine? Eu cred că nu pe Lou Salome o vroiai, ci pe cineva ca ea.

  Nietzsche tăcea. Breuer continuă:

  — N-o să uit niciodată plimbarea noastră în Sim-meringer Haide. Plimbarea aceea mi-a schimbat viaţa în multe feluri. Din tot ce am învăţat în ziua aceea, poate că lucrul cel mai important pe care l-am înţeles a fost că nu de Bertha mă legasem, ci de toate acele sensuri speciale pe care i le ataşasem – sensuri care nu aveau absolut nimic de-a face cu ea. Tu m-ai făcut să realizez că n-am văzut-o niciodată aşa cum era într-adevăr – că niciunul dintre noi nu l-a văzut pe celălalt. Friedrich, nu este valabil acest lucru şi pentru tine? Poate că nu e vina nimănui. Poate că şi Lou Salome a fost folosită în aceeaşi măsură ca şi tine. Poate că suntem toţi tovarăşi de suferinţă incapabili de a vedea fiecare adevărul celorlalţi.

  — Dorinţa mea nu e să înţeleg ce vor femeile.

  — Tonul lui Nietzsche era fragil şi ascuţit.

  — Dorinţa mea e să le evit. Femeile corup şi distrug. Poate că ajunge să spun pur şi simplu că nu sunt făcut pentru ele, şi s-o las baltă. Şi, în timp, n-are decât să fie asta pierderea mea. Din când în când, un bărbat are neVoie de o femeie, aşa cum are nevoie de o mâncare gătită în casă.

  Răspunsul răsucit, neîndurător al lui Nietzsche îl aruncă pe Breuer într-o stare de reverie. Se gândi la plăcerea pe care i-o ofereau Mathilde şi familia lui, chiar şi la satisfacţia pe care i-o dădea noul mod de a o percepe pe Bertha. Ce trist că prietenului său îi erau refuzate pe veci astfel de experienţe! Cu toate acestea, nu vedea nici un mod de a schimba viziunea distorsionată despre femei a lui Nietzsche. Poate că ar fi însemnat să ceară prea mult. Poate că Nietzsche avea dreptate când spunea că atitudinea lui faţă de femei îi fusese insuflată în primii câţiva ani de viaţă. Poate că această atitudine era atât de adânc înrădăcinată încât tratamentul prin conversaţie nu va putea ajunge niciodată la ea. Cu acest gând, realiză că era în pană de idei. în plus, mai avea doar puţin timp. Nietzsche nu va rămâne abordabil multă vreme.

  Deodată, în fotoliul de lângă el, Nietzsche îşi scoase ochelarii, îşi îngropa faţa în batistă şi izbucni în plâns.

  Breuer fu năucit. Trebuia să spună ceva.

  — Şi eu am plâns când mi-am dat seama că trebuie să renunţ la Bertha. Era atât de greu să renunţ la acea viziune, la acea vrajă. Plângi din cauza lui Lou Salome?

  Nietzsche, cu faţa încă îngropată în batistă, îşi suflă nasul şi scutură puternic din cap.

  — Atunci, din cauza singurătăţii tale? Din nou, Nietzsche scutură din cap.

  — Ştii de ce plângi, Friedrich?

  — Nu sunt sigur, veni răspunsul înăbuşit. Lui Breuer îi veni o idee ciudată.

  — Friedrich, te rog, hai să încercăm un experiment. Poţi să-ţi imaginezi că lacrimile tale au glas?

  Lăsând jos batista, Nietzsche se uită la el cu ochii înroşiţi, buimăcit.

  — încearcă doar câteva minute, îl rugă Breuer cu blân-deţe. Dă glas lacrimilor tale. Ce-ar spune ele?

  — Mă simt atât de stupid.

  — Şi eu m-am simţit stupid încercând toate acele experimente ciudate pe care mi le sugerai tu. Fă-mi pe plac. încearcă.

  Fără să-l privească, Nietzsche începu:

  — Dacă una din lacrimile mele ar avea simţuri, ar spune. ar spune. – aici el vorbi într-o şoaptă puternică, şuierată – „în sfârşit liberă! încarcerată atâţia ani! Omul ăsta, omul ăsta uscat nu m-a lăsat niciodată să-mi dau drumul." Asta vrei să spui? întrebă revenind la vocea lui normală.

  — Da, e bine, foarte bine. Continuă. Altceva?

  — Altceva? Lacrima ar spune – din nou şoapta şuierată – „Ce bine e să fii eliberată! Patruzeci de ani într-un bazin cu apă stătută. în sfârşit, în sfârşit bătrânul face curăţenie! Oh, cât mi-am dorit să evadez! Dar nici o portiţă de ieşire, nimic până când acest doctor vienez n-a deschis poarta ruginită.

  Nietzsche se opri şi îşi şterse ochii cu batista.

  — îţi mulţumesc, spuse Breuer. Un deschizător de porţi ruginite – un compliment splendid. Acum, cu vocea ta, spune-mi mai multe despre tristeţea din spatele acestor lacrimi.

  — Nu, nu tristeţe! Dimpotrivă, când îţi vorbeam, acum câteva minute, despre a muri singur, am simţit un mare val de uşurare. Nu atât cu privire la ce spuneam, ci pentru că spuneam, că, în sfârşit, în sfârşit, spuneam cuiva ce simt.

  — Vorbeşte-mi mai mult despre această senzaţie.

  — Puternică. Tulburătoare. Un moment sfânt! De aceea plângeam. De aceea plâng acum. N-am mai făcut niciodată asta. Priveşte-mă! Nu-mi pot opri lacrimile.

  — E bine, Friedrich. Lacrimile sunt purificatoare. Cu faţa îngropată în mâni, Nietzsche dădu din cap.

  — E ciudat, dar tocmai în momentul în care, pentru prima dată în viaţa mea, îmi dezvălui singurătatea în toată profunzimea ei, în toată disperarea ei – tocmai în acest moment singurătatea mea se topeşte! Momentul în care ţi-am spus că n-am fost atins niciodată a fost tocmai momentul când am permis pentru prima oară s&fiu atins. Un moment extraordinar, ca şl cum o uriaşă crustă de gheaţă dinlăuntrul meu s-ar fi crăpat şi s-ar fi sfărâmat în bucăţi.

  — Un paradox! spuse Breuer. Izolarea există numai în izolare. O dată împărtăşită, ea se evaporă.

  Nietzsche ridică ochii şi îşi şterse încet urmele de lacrimi de pe faţă. îşi trecu pieptenele prin