— Şi mai am o mărturisire de făcut. Probabil – şi se uită la ceas – cea din urmă. Când ai intrat azi în cameră şi mi-ai anunţat restabilirea ta am fost distrus! Eram atât de nenorocit şi absorbit de mine însumi, atât de dezamăgit că-mi pierdeam motivul de a fi cu tine – încât nu m-am putut bucura de vestea ta bună. Acest fel de egoism este de neiertat.

  — De neiertat, repetă Breuer. Chiar tu m-ai învăţat că fiecare dintre noi e compus din mai multe părţi, fiecare cerând să se exprime. Putem fi făcuţi răspunzători doar pentru compromisul final, nu pentru impulsurile capricioase ale fiecăreia dintre părţi. Aşa-numitul tău egoism poate fi iertat tocmai pentru că ţii la mine suficient ca să mi-l mărturiseşti acum. Urarea mea de despărţire pentru tine, dragul meu prieten, este să ştergi cuvintele „de neiertat" din vocabularul tău.

  Ochii lui Nietzsche se umplură din nou de lacrimi, şi din nou îşi scoase batista.

  — Şi lacrimile astea, Friedrich?

  — Felul în care ai spus „dragul meu prieten". Am folosit adesea cuvântul „prieten", dar până în acest moment el n-a fost niciodată al meu pe de-a-ntregul. Am visat întotdeauna o prietenie în care doi oameni se unesc în căutarea unui ideal mai înalt. Şi iată, acum ea s-a ivit! Tu şi cu mine ne-am unit exact în acest fel! Am participat fiecare la victoria asupra sa a celuilalt. Eu sunt prietenul tău. Tu eşti al meu. Suntem prieteni. Noi – suntem – prieterii.

  — Pentru o clipă, Nietzsche păru chiar vesel. – îmi place cum sună propoziţia asta, Josef. Vreau s-o repet la nesfârşit.

  — Atunci, Friedrich, acceptă invitaţia de a locui la mine. Aminteşte-ţi visul: portiţa ta dă spre căminul meu.

  La această invitaţie, Nietzsche încremeni. Dădu încet din cap înainte de a răspunde.

  — Acel vis mă ispiteşte şi mă chinuie. Sunt la fel ca tine. Vreau să mă încălzesc la focul unui cămin. Dar mă sperie gândul de a ceda confortului. Ar însemna să mă abandonez pe mine însumi, să-mi abandonez misiunea. Pentru mine, ar fi un fel de moarte. Poate că aşa se explică simbolul unei pietre inerte încălzindu-se.

  Nietzsche se ridică, se plimbă câteva clipe, apoi se opri în spatele fotoliului său.

  — Nu, prietene, destinul meu este să caut adevărul la capătul cel mai îndepărtat al singurătăţii. Fiul meu, Zara-thustra al meu, va deborda de înţelepciune, dar singurul lui tovarăş va fi un vultur. El va fi cel mai singuratic om din lume.

  Nietzsche îşi privi din nou ceasul.

  — îţi cunosc deja programul destul de bine, Josef, ca să-mi dau seama că ceilalţi pacienţi te aşteaptă. Nu te mai pot retine. Fiecare dintre noi trebuie să plece pe drumul său.

  Breuer scutură din cap.

  — Mă doare că trebuie să ne despărţim. Nu e drept! Ai făcut atât de mult pentru mine şi ai primit atât de putin în schimb. Poate că imaginea lui Lou şi-a pierdut puterea asupra ta. Poate că nu. Timpul o va arăta. Dar mi se pare că mai putem face atât de multe.

  — Nu subaprecia ce mi-ai dăruit, Josef. Nu subaprecia valoarea prieteniei, a faptului că ştiu că nu sunt un monstru, că ştiu că sunt în stare să ating şi să fiu atins, înainte îmbrăţişam numai pe jumătate conceptul meu de Amor faii: mă antrenasem – mă resemnasem, mai bine zis – să-mi iubesc soarta. Dar acum, datorită ţie, datorită sufletului tău deschis, îmi dau seama că pot alege. Voi rămâne întotdeauna singur, dar ce diferenţă, ce diferenţă minunată – să aleg ce să fac. Amorfati – alege-ţi soarta, iubeşte-ţi soarta.

  Breuer se ridică în picioare şi se întoarse cu faţa la Nietzsche, având un fotoliu între ei. Ocoli fotoliul. Pentru o clipă, Nietzsche păru speriat, încolţit. Dar, când Breuer se apropie, cu braţele deschise, Nietzsche desfăcu şi el braţele.

  La prânz, pe 18 decembrie 1882, Josef Breuer se întoarse la cabinet, la Frâu Becker şi la pacienţii care-l aşteptau. Mai târziu luă masa cu soţia, copiii, socrii, tânărul Freud, Max şi familia lui. După masă, trase un pui de somn şi visă că juca şah şi avea regina atacată de un pion. Continuă să practice medicina încă treizeci de ani, dar nu mai folosi niciodată tratamentul prin conversaţie.

  tn aceeaşi după-amiază, pacientul din camera 13 de la clinica Lauzon, Eckart Miiller, luă un fiacru până la gară şi de acolo călători spre sud, spre Italia, spre soarele cald şi blând şi spre o întâlnire, o întâlnire onorabilă, cu un profet persan pe nume Zarathustra.

  NOTA AUTORULUI.

  Friedrich Nietzsche şi Josef Breuer nu s-au întâlnit niciodată. Şi, bineînţeles, psihoterapia nu a fost inventată ca rezultat al întâlnirii lor. Cu toate acestea, prezentarea vieţii personajelor principale se bazează pe fapte, şi componentele principale ale acestui roman – chinurile mentale ale lui Breuer, disperarea lui Nietzsche, Anna O., Lou Salome, relaţia dintre Freud şi Breuer, germenele în faşă al psihoterapiei – toate existau, din punct de vedere istoric, în 1882.

  Friedrich Nietzsche îi fusese prezentat de Paul Râe tinerei Lou Salome" în primăvara lui 1882 şi, în următoarele luni, avusese o scurtă, intensă şi castă aventură amoroasă cu ea. Lou Salome" avea să facă o distinsă carieră, atât ca strălucită scriitoare, cât şi ca psihanalist practicant; avea să fie cunoscută şi pentru prietenia ei strânsă cu Freud şi pentru legăturile ei romantice, mai ales cu poetul austriac Rainer Măria Rilke.

  Relaţia lui Nietzsche cu Lou Salome", complicată de prezenţa lui Paul Răe şi sabotată de sora lui Nietzsche, s-a sfârşit dezastruos pentru el; ani de zile a fost torturat de dragostea lui pierdută şi de convingerea că fusese trădat. în ultimele luni ale lui 1882 – acelea în care se petrece acţiunea acestei cărţi – Nietzsche a fost profund deprimat,