— Va veni doamna Danvers, lămuri colonelul Julyan.

Favell crede că o să aflăm ceva de la ea.

Frank se uită repede la Maxim. Colonelul Julyan observă această privire. Văzui că buzele i se strâng. Asta nu-mi plăcea. Nu, nu-mi plăcea de loc. Începui să-mi rod unghiile. Aşteptam toți, privind spre uşă. Și doamna Danvers intră.

Poate pentru că de obicei o vedeam singură și că lângă mine părea înaltă și uscăţivă, mi s-a părut în seara aceea chircită, pipernicită și observam că trebuie să ridice ochii ca să-i privească pe Favell, pe Frank și pe Maxim. Sta în picioare, în prag, cu mâinile încrucişate, privindu-ne rând pe rând.

— Bună seara, doamnă Danvers, zise colonelul Julyan.

— Bună seara, domnule, răspunse ea, cu glasul dogit, stins, mecanic, pe care-l auzisem de atâtea ori.

— Mai întâi, doamnă Danvers, vreau să-ți pun o întrebare, reluă colonelul Julyan. Și întrebarea e următoarea: cunoşteai legăturile între prima doamnă de Winter și domnul Favell, aci de față?

— Erau veri primari, răspunse doamna Danvers.

— Nu vorbesc despre legăturile de familie, doamnă Danvers. Mă refer la legăturile mai intime.

— Nu înţeleg prea bine, domnule.

— Hai, Danny, zise Favell, Ştii prea bine ce vrea să spună. Eu i-am spus-o colonelului Julyan, dar nu pare să mă creadă. Rebecca și cu mine trăiam de mulți ani, nu-i așa? Era îndrăgostită de mine, nu-i așa?

Spre marea mea uimire, doamna Danvers îl privi o clipă fără să vorbească, iar în privirea ei era dispreţ.

— Nu era îndrăgostită de dumneata, zise dânsa.

— Nebună bătrână… începu Favell, dar doamna Danvers îl întrerupse.

— Nu era îndrăgostită de dumneata, nici de domnul de Winter. Nu era îndrăgostită de nimeni. Ea dispreţuia bărbații. Era deasupra acestor lucruri.

Favell se înroşi de furie.

— Ascultă-mă… Nu cobora pe cărarea din pădure ca să se întâlnească noaptea cu mine? Nu-şi petrecea week-end-urile cu mine la Londra?

— Și ce dacă? zise doamna Danvers cu o furie neaşteptată. Și ce dacă? Poate că avea și ea dreptul să petreacă. Dragostea era un joc pentru dânsa, un joc și atâta tot. Ea mi-a spus-o. Făcea toate astea ca să petreacă. Își bătea joc de dumneata, ca și de alții. Am văzut-o întorcându-se, aşezându-se pe pat și strâmbându-se de râs când se gândea la voi toți.

Era ceva îngrozitor în acest neaşteptat şuvoi de cuvinte. Ceva îngrozitor și neprevăzut. Deşi o știam de mai înainte, asta mă revolta. Maxim se făcuse alb la față. Favell îl privea ţintă, ca și când n-ar fi înțeles. Colonelul Julyan își răsucea mustăcioara. Nimeni nu spuse nimic câteva minute. Și nu se mai auzi alt zgomot decât acela al inevitabilei ploi. Apoi doamna Danvers începu să plângă. Plângea ca în dimineața aceea în dormitor. N-o puteam privi. A trebuit să mă întorc. Nimeni nu spunea nimic. Nu se auzeau decât două zgomote în odaie, ploaia care cădea și plânsul doamnei Danvers. Voiam să ţip. Voiam să fug din odaie și să ţip, să ţip fără să mă opresc.

Nimeni nu se duse la ea să-i vorbească sau s-o mângâie. Plângea mereu. În sfârșit, după un timp cât o veşnicie, începu să se stăpânească. Încetul cu încetul plânsul încetă. Rămase în picioare, nemişcată, cu obrazul încleştat, mototolind cu mâinile, stofa neagră a fustei. În cele din urmă, tăcu. Colonelul Julyan îi vorbi încet, cu blândeţe.

— Doamnă Danvers, îi zise el, cunoşti vreun motiv cât de îndepărtat, care ar fi putut îndemna pe doamna de Winter să se sinucidă?

Doamna Danvers își înghiţi cuvintele. Își mototolea necontenit fusta și clătina din cap.

— Nu, zise ea. Nu.

— Vezi? zise repede Favell. E cu neputinţă. Ea știe ca și mine. Ţi-am mai spus o dată.

— Taci din gură, te rog, spuse colonelul Julyan. Las-o pe doamna Danvers să se gândească. Suntem cu toţii de părere că la prima vedere lucrul pare absurd și lipsit de sens. Nu discut sinceritatea, nici autenticitatea scrisorii. Ţi-a scris-o în timpul pe care l-a petrecut la Londra. Avea să-ți spună ceva… Poate că, dacă am şti ce anume, am avea dezlegarea acestei probleme îngrijorătoare. Dă doamnei Danvers scrisoarea s-o citească. Poate că o să ne poată lămuri.

Favell ridică din umeri. Scoase scrisoarea din buzunar și o aruncă pe jos, la picioarele doamnei Danvers. Ea se aplecă și o ridică. Noi îi priveam buzele mişcându-se, pe când o citea. Ea o citi de două ori. Apoi clătină din cap.

— Asta nu înseamnă nimic, zise ea. Nu știu despre ce voia să-ți vorbească. Dacă ar fi avut ceva însemnat de mărturisit domnului Jack, mi-ar fi vorbit mai întâi mie.

— N-ai văzut-o în seara aceea?

— Nu, plecasem. Am petrecut după-amiaza și seara la Kerrith. N-o să mi-o iert niciodată. Niciodată, până la ultima mea suflare.

— Aşadar nu știai să aibă nicio preocupare, nu poți să ne dai nicio sugestie, doamnă Danvers? Aceste cuvinte: „Am să-ți spun ceva” nu-ţi reamintesc nimic?

— Nu, domnule, răspunse dânsa. Absolut nimic.

— Ştie cineva cum şi-a petrecut ultima zi la Londra? Nimeni nu răspunse. Maxim clătină din cap. Favell înjura încet.

— Ascultaţi, zise el, dânsa a lăsat scrisoarea asta la mine acasă la trei după-amiază. A văzut-o portăreasa. O fi pornit la drum ca să se înapoieze numaidecât după aceea. Trebuie să fi gonit cu mașina ca fulgerul.

— Doamna de Winter avea oră la coafor de la douăsprezece la unu jumătate, zise doamna Danvers. Îmi amintesc, pentru că am telefonat cu câteva zile înainte. De la douăsprezece la unu jumătate. Mânca totdeauna la club, când ieşea de la coafor, ca să poată sta cu bigudiurile în păr. E mai mult ca sigur că a mâncat și în ziua aceea la club.

— Să spunem că i-a trebuit jumătate de ceas ca să mănânce. Ce-a făcut de la două la trei? Ar trebui să verificăm asta, spuse colonelul Julyan.

— Doamne, Dumnezeule, ce poate să intereseze asta? exclamă Favell. Ea nu s-a sinucis și ăsta e singurul lucru care are însemnătate.

— Am agenda ei în odaia mea, zise încet doamna Danvers. Am păstrat toate lucrurile astea. Domnul de