Winter nu mi le-a cerut niciodată. Poate să-şi fi însemnat întâlnirile din ziua aceea. Era foarte ordonată, însemna totul și făcea o cruce în dreptul lucrurilor pe care le făcuse. Dacă credeţi că poate să ajute la ceva, mă duc să aduc agenda.

— Ce spui, de Winter? întrebă colonelul Julyan. Ai vreo obiecţie de făcut ca să cercetăm agenda?

— Fireşte că nu. Ce obiecţie aş avea?

Văzui încă o dată cum colonelul Julyan îi aruncă o privire pătrunzătoare și curioasă. De astă dată a observat și Frank. Îl văzui pe Frank că-l priveşte și el pe Maxim, apoi întoarce ochii spre fereastră. Tulburată, mă ridicai și mă apropiai de fereastră. Mi se părea că nu mai plouă atât de tare. Mânia cerului trecuse. Ploaia care cădea acum avea un zgomot mai liniștit și mai înăbuşit. Lumina cenuşie a amurgului cuprinsese cerul. Pajiştile erau întunecate și ude. Auzii camerista, deasupra mea, trăgând perdelele pentru noapte, oblonind ferestrele care încă nu fuseseră închise. Mica rutină zilnică se desfăşura în mod inevitabil. Perdelele trase, pantofii puşi în fața uşii spre a fi curăţaţi, halatul întins pe scaunul din baie, robinetul de la baie deschis, paturile făcute, papucii înaintea paturilor. Și noi stam acolo, în bibliotecă, tăcuţi, ştiind în adâncul sufletelor noastre că acuzaţia care i se aducea lui Maxim era o chestiune de viaţă sau de moarte.

Mă întorsei auzind zgomotul uşii care se închise încet. Era doamna Danvers. Se întorcea cu agenda în mână.

— Aveam dreptate, zise dânsa liniștit. Își însemnase după cum am spus, întâlnirile. Iată-le pe acelea din ziua morţii ei. Deschise agenda, o agendă de piele roşie. O dădu colonelului Julyan. El scoase din nou ochelarii din tocul lor. Urmă o tăcere lungă, pe când el cerceta pagina. În clipa aceea, pe când el citea pagina agendei, iar noi aşteptam în picioare, plutea ceva în atmosferă, care mă înspăimântă mai

mult decât tot ce se întâmplase în seara respectivă.

Îmi înfipsei unghiile în palme. Nu-l puteam privi pe Maxim. Colonelul Julyan n-auzea inima mea bătând și ieşindu-mi din piept?

— Ah! zise el cu degetul în mijlocul paginei.

„O să se întâmple ceva, mă gândii eu, ceva îngrozitor”.

— Da, reluă el, asta-i. Coaforul la prânz, așa cum a spus doamna Danvers. Și o cruce. A fost deci acolo. Masa la club și o cruce. Dar ce-i aici? Ora două, Baker. Cine era Baker?

Îl privi pe Maxim, care clătină din cap, apoi pe doamna Danvers.

— Baker? repetă ea. Ea nu cunoştea niciun Baker. N-am auzit niciodată de numele ăsta.

— E totuşi însemnat aici, zise colonelul Julyan, întinzându-i agenda. Uită-te și dumneata: Baker. A făcut o cruce mare alături, ca și când ar fi vrut să rupă creionul. L-a văzut, desigur, pe acest Baker, oricine ar fi el.

Doamna Danvers privea numele înscris în agendă și crucea neagră de alături.

— Baker, zise ea, Baker…

— Cred că dacă am şti cine-i acest Baker, am da de fondul problemei, spuse colonelul Julyan. Ea n-a căzut pe mâna cămătarilor, nu-i așa?

Doamna Danvers îl măsură din cap până în picioare dispreţuitoare.

— Doamna de Winter? făcu dânsa.

— Sau a şantajiştilor? urmă colonelul Julyan, îndreptându-şi privirea spre Favell.

Doamna Danvers clătină din cap.

— Baker, repetă ea, Baker…

— N-avea neplăceri, nimeni care s-o ameninţe, nimeni de care să se teamă?

— Doamnei de Winter să-i fie teamă? zise doamna Danvers. Nu se temea de nimeni și de nimic. Nu era decât un lucru care o neliniştea, gândul de a îmbătrâni, de a fi bolnavă, de a muri în patul ei. Mi-a spus de o sută de ori:

„Când o să mor, Danny, aş vrea să se termine repede ca atunci când sufli în lumânare”. E singurul lucru care m-a consolat după moartea ei. Se pare că nu suferi când te îneci, nu-i așa?

Se uită, scrutătoare, la colonelul Julyan, dar el nu răspunse. Şovăia, își răsucea mustaţa. Îl văzui aruncând o nouă privire spre Maxim.

— La ce bun toate fleacurile astea, zise Favell înaintând. Ne îndepărtăm de chestiune. Ce amestec are Baker în toate astea? E probabil un negustor de ciorapi de mătase sau de produse de frumusețe. Dacă ar fi avut cea mai mică însemnătate, Danny l-ar fi cunoscut. Rebecca n-avea taine față de Danny.

Dar eu o priveam pe doamna Danvers. Ţinea agenda și întorcea paginile. Deodată exclamă:

— E ceva aici, la ultima pagină cu numerele de telefon. Baker! Și un număr alături: 0488; dar nu-i trecut numele biroului.

— Bravo, Danny! zise Favell. Te-ai şmecherit la bătrâneţe. Dar cu un an prea târziu. Dacă ai fi făcut treaba asta acum un an, ar fi putut avea un folos.

— Da, zise colonelul Julyan; iată numărul 0488 alături de Baker. De ce n-a trecut numele biroului?

— Încearcă la toate birourile din Londra, rânji Favell. O să-ți pierzi toată noaptea, dar nu suntem prea grăbiţi. Max nu se uită la nota de plată a telefonului, nu-i așa Max? Vrei să câştigi timp și eu în locul dumitale aş face la fel.

— E ceva alături de număr, dar nu se vede prea bine, zise colonelul Julyan. Aruncă o privire, doamnă Danvers. Nu-i oare un M?

Doamna Danvers reluă agenda.

— Poate, zise ea, cu îndoială. De obicei nu făcea așa pe M., dar poate că a scris foarte repede. Da, s-ar putea să fie un M.

— Mayfair, 0488, zise Favell, ce cap, ce geniu!

— Atunci, zise Maxim, aprinzându-şi prima lui ţigară, trebuie să facem ceva. Frank du-te și telefonează la Londra și cere Mayfair 0488.

Durerea din pieptul meu se accentua. Stăteam nemişcată, cu mâinile atârnând în jos. Maxim nu mă privea.

— Haide, Frank, zise el. Ce aştepţi?

Frank se duse în odăiţă. Noi aşteptarăm, în timp ce el cerea numărul. Se întoarse peste o clipă.

— O să mă cheme, zise dânsul în şoaptă.

Colonelul Julyan își încrucişă braţele la spate și începu să umble în lung și în larg prin odaie. Nimeni nu spunea nimic. După vreo patru minute, se auzi zbârnâind soneria telefonului, stridentă, stăruitoare, cu sunetul acela enervant și monoton ce vesteşte comunicaţiile interurbane. Frank se duse să răspundă:

— Mayfair 0488? întrebă el. Puteţi să-mi spuneţi dacă aveți pe cineva cu numele de Baker?