Se auzi pocnetul receptorului pus înapoi în furcă. Apoi Frank se întoarse în bibliotecă. „Lady Eastleigh are numărul 0488 Mayfair. E o casă din strada Grosvenor. N-au auzit niciodată vorbindu-se de Baker”.

Favell izbucni într-un hohot de râs ca o gâlgâire de ape.

— Măcelarul, brutarul, lumânărarul… Şi-au pierdut cu toţii firea dintr-un fleac, zise el. Ei bine, trebuie să continuăm, domnule detectiv. Care e biroul următor pe lista dumitale?

— Încearcă la Museum, zise doamna Danvers. Frank îl privi pe Maxim.

— Du-te, zise Maxim.

Comedia reîncepu. Colonelul Julyan își reluă plimbarea în odaie. Din nou trecură cinci minute și se auzi soneria telefonului. Frank se duse să răspundă. Lăsase uşa larg deschisă.

— Alo? Museum 0488? Aţi putea să-mi spuneţi dacă aveți pe cineva cu numele de Baker? Oh… Ah! Cine vorbeşte? Un paznic de noapte? Da, da, înţeleg. Nu birourile. Nu, fireşte. Aţi putea să-mi daţi adresa? Da, e ceva destul de important. El se întrerupse. Ne spuse peste umăr: — Cred că am dat de el.

O, Dumnezeule, fă să nu fie adevărat. Fă să nu fie descoperit Baker. Doamne, te rog, fă ca Baker să fie mort. Eu prevedeam cine era Baker. Ştiusem imediat, îl priveam pe Frank, prin uşă, îl văzui deodată aplecându-se, luând un creion și o bucată de hârtie.

— Alo? Nu, nu plec. Puteţi să-mi silabisiţi numele? Mulţumesc. Mulţumesc mult. Bună seara. El se întoarse în bibliotecă, ţinând în mână bucata de hârtie. Frank, care-l iubea pe Maxim și care nu știa că bucăţica aceea de hârtie ţinută în mână era singurul element de dovadă ce avea vreo valoare în tot coşmarul acestei seri; Frank, care nu știa că arătând-o, îl putea distruge pe Maxim, tot atât de sigur, ca și când ar fi avut un pumnal în mână și l-ar fi lovit pe la spate.

— Era paznicul de noapte al unei case din Bloomsbury, zise el. Nimeni nu locuieşte acolo. Casa era închiriată unui doctor, care dădea ziua consultaţii. Se pare că Baker nu mai profesează și că a părăsit casa acum şase luni. Dar o să-l găsim ușor. Paznicul mi-a dat adresa lui. Am scris-o pe hârtia asta.

În clipa aceea Maxim mă privi. Mă privi pentru prima oară în seara aceea. I-am citit în ochi salutul de rămas-bun. Era ca și cum s-ar fi sprijinit de bastingajul unui pachebot, iar eu aş fi rămas pe chei. Alţi oameni îi vor atinge umerii lui, umărul meu, dar noi nu-i vom vedea. Și nu ne vom mai vorbi, căci vântul și distanţa ar împrăştia sunetul glasurilor noastre. Dar i-aş vedea ochii și el i-ar vedea pe ai mei înainte ca vasul să părăsească cheiul. Favell, doamna Danvers, colonelul Julyan, Frank, cu bucăţica lui de hârtie în mână, nu mai existau în acea clipă. Acea fracţiune de timp, suspendată între două secunde, era a noastră, neîntinată. Apoi el se întoarse și întinse mâna spre Frank.

— Perfect, zise el. Și care-i adresa aceasta?

— Undeva, lângă Barnett, în cartierul de nord al Londrei, zise Frank, dându-i hârtia. Dar n-are telefon. Nu-l putem chema.

— Ai făcut o treabă bună, Crawley, zise colonelul Julyan, ca și dumneata, doamnă Danvers. Acum problema a devenit mai limpede pentru dumneata?

Doamna Danvers clătină din cap.

— Doamna de Winter n-a avut niciodată nevoie de doctor. Ca toți oamenii robuşti, îi dispreţuia. L-am chemat doar o dată pe doctorul Phillips din Kerrith, când şi-a scrântit încheietura mâinii. N-am auzit niciodată vorbindu-se de acest doctor Baker, ea nu i-a rostit niciodată numele înaintea mea.

— V-am spus că trebuie să fie un fabricant de produse de frumusețe, zise Favell. Și ce importanţă are asta? Dacă ar fi fost ceva însemnat, Danny ar fi ştiut. Vă spun că trebuie să fie un fel de nebun care a descoperit un nou sistem de vopsit părul sau de albit pielea. În dimineața aceea cineva i-o fi dat Rebeccăi adresa la coafor și ea probabil s-a dus acolo după-amiază, din simplă curiozitate.

— Nu, zise Frank, cred că te înşeli. Baker nu era un şarlatan. Paznicul de noapte de la Museum 0488 mi-a spus că era un ginecolog foarte cunoscut.

— O, zise colonelul Julyan, trăgându-se de mustaţă, o fi fost totuşi suferindă. E curios că n-a suflat nimănui vreo vorbă, nici măcar dumitale, doamnă Danvers.

— Era prea slabă, zise Favell. Eu i-o spuneam, dar ea râdea. Spunea că o prinde bine. Poate că l-a consultat pe Baker ca să-i ceară un regim.

— Asta ți se pare cu putinţă, doamnă Danvers? întrebă colonelul Julyan.

Doamna Danvers clătină încet capul. Părea uluită de cele ce aflasem despre Baker.

— Nu înţeleg, zise ea. Nu știu cine-i Baker ăsta. Un doctor Baker! De ce nu mi-a spus nimic? De ce mi-a ascuns? Îmi povestea doar totul.

— Poate că nu voia să te neliniştească, zise colonelul Julyan. Probabil că a stabilit o întâlnire cu el, l-a consultat și te-ar fi înştiinţat la întoarcere.

— Și scrisoarea către domnul Jack, spuse deodată doamna Danvers. Scrisoarea aceea către domnul Jack: „Am să-ți spun ceva. Trebuie să te văd”. Voia să-l înştiinţeze și pe el?

— E adevărat, zise încet Favell. Uităm scrisoarea. El o scoase din buzunar și citi tare: „Am să-ți spun ceva și vreau să te văd cât mai curând cu putinţă. Rebecca”.

— Nu încape nicio îndoială, spuse colonelul Julyan, întorcându-se spre Maxim. În privinţa asta, aş pune rămăşag pe mii de lire. Voia să-i comunice lui Făvell rezultatul consultaţiei doctorului Baker.

— În definitiv, poate că ai dreptate, zise Favell. Se pare că exista o legătură între scrisoare și această întâlnire. Dar, despre ce era vorba, asta aş vrea să știu? Ce avea?

Adevărul răsărise în fața lor și ei nu-l vedeau. Erau toți în picioare privindu-se și nu se înţelegeau. Nu îndrăzneam să mă uit la ei. Nu îndrăzneam să mă mişc, de teamă să nu mă trădez. Maxim nu spunea nimic. Se întorsese la fereastră și privea în grădina care era tăcută, întunecată și