Casei de Granit, zarea se întuneca cu încetul, iar bricul înainta către golful Uniunii. îl mai despărţeau doar opt mile de coastă şi venea direct spre platou, căci, după ce ocolise capul Ghearei, fusese prins de curentul stîrnit de flux, care îl purtase o bună bucată spre nord. Se părea chiar, din depărtare, că şi pătrunsese în largul golf.

Aveau de gînd piraţii să înainteze adînc în golf ? Asta era prima întrebare. Odată la adăpost, aveau de gînd să ancoreze? Iată a "doua întrebare. Nu se vor mulţumi oare numai să observe litoralul şi apoi să pornească din nou în larg, fără să debarce echipajul ? Lucrul acesta aveau să-l afle pînă într-o oră. Pionierii nu puteau face altceva decît să aştepte.

Inima lui Cyrus Smith se strînsese, atunci cînd zărise pavilionul negru. Nu constituia el oare o ameninţare împotriva operei pe care el şi tovarăşii lui o împliniseră atît de bine pînă atunci ? Poate că piraţii mai fuseseră cîndva pe insulă, deoarece arborau acum la debarcare pavilionul lor. Poate aceasta ar fi explicat toate întîmplările ciudate rămase fără dezlegare. Trăia oare într-un colţ încă necercetat a insulei vreun complice cu care să se poată pune ei în legătură ?

Cyrus Smith nu ştia ce să răspundă la întrebările acestea pe care şi le punea în tăcere. De un lucru era sigur: colonia lor nu putea să aibă decît de suferit de pe urma sosirii acestui bric.

Totuşi, atît el cît şi tovarăşii lui erau hotărîţi să reziste pînă la urmă. Tare ar fi vrut să ştie dacă piraţii erau mai numeroşi, mai bine înarmaţi decît pionierii ! Dar cum să ajungi pînă la ei ?

Se înnoptase. Nu se mai vedea nici luna nouă, iar insula şi marea erau învăluite de un întuneric adînc. Nori grei, grămădiţi la orizont, nu lăsau să treacă nici o rază de lumină. O dată cu amurgul, vîntul încetase. Nici o frunză nu foşnea, nici un val nu şopotea pe plajă. Vasul nu se mai vedea, căci plutea cu focurile stinse. Nu puteau deci şti dacă se mai afla în apropierea insulei şi în ce loc anume.

— Ei ! Cine ştie ? spuse atunci Pencroff. Poate că blestemata asta de corabie se va depărta în timpul nopţii, şi n-o s-o mai vedem mîine dimineaţă!

Ca un răspuns dat marinarului, o lumină vie ţîşni în larg urmată de o bubuitură de tun.

Vasul nu plecase, şi pe bordul lui se aflau piese de artilerie.

Între lumină şi bubuitură se scurseră şase secunde.

Bricul se găsea prin urmare cam la o milă şi un sfert de ţărm.

În acelaşi timp, auziră un zăngănit de lanţuri. Vaporul ancorase chiar în faţa Casei de Granit!

 

CAPITOLUL II

Discuţii. Presimţiri. Propunerea lui Ayrton. Propunerea e acceptată. Ayrton şi Pencroff pe ostrovul Gr'ant. Ocnaşii din Norfolk. Planurile lor, încercarea eroică a lui Ayrton. întoarcerea. Şase contra cincizeci.

 

Nu mai era nici o îndoială în privinţa planurilor nutrite de piraţi. Ancoraseră aproape de insulă şi era limpede că a doua zi vor acosta cu bărcile lor.

Cyrus Smith şi tovarăşii săi erau gata de luptă, dar oricît de hotărîţi ar fi fost ei, trebuiau să procedeze cu băgare de seamă. Dacă piraţii se mulţumeau să debarce pe litoral, fără să pătrundă în interiorul insulei, prezenţa pionierilor mai putea fi ascunsă. S-ar fi putut într-adevăr ca cei de pe vas să fi dorit pur şi simplu să se aprovizioneze cu apă, şi nu era cu neputinţă ca podul, construit la o milă şi jumătate de revărsarea, rîului Mercy, să scape nevăzut.

Dar de ce arboraseră pavilionul ? De ce au tras cu tunul ? Din simplă sfidare, fără îndoială, afară numai dacă acestea nu însemnau o luare în posesie a insulei ! Cyrus Smith ştia acum că vasul era foarte bine-înarmat. Cu ce puteau răspunde locuitorii insulei tunurilor piraţilor ? Doar cu cîteva puşti...

— Ne aflăm totuşi într-o poziţie strategică greu de cucerit, observă inginerul. Duşmanul nu poate să dea de gura canalului, pentru că e ascunsă de stuf şi ierburi, şi prin urmare nu poate pătrunde în Casa de Granit.

— Dar semănăturile noastre, curtea cu păsări, stîna... Pot distruge totul în cîteva ore, strigă Pencroff, bătînd din picior.

— Aşa-i, Pencroff, răspunde Cyrus Smith, pot distruge totul şi nu avem cum să-i împiedicăm.

— Cîţi or fi ? Iată întrebarea, spuse reporterul. Dacă nu sînt decît vreo doisprezece, i-am putea opri, dar dacă sînt patruzeci, cincizeci, mai mulţi poate...

— Domnule Smith, spuse deodată Ayrton, îndreptîndu-se spre inginer, vă rog să-mi îngăduiţi un lucru !

— Ce anume, dragul meu ?

— Să mă duc pînă la vas, să văd cîţi oameni sînt.

— Dar, Ayrton... răspunse şovăind inginerul, ştii că îţi prirnejduieşti viaţa ?.

— Ce-are a face, domnule ?

— Nu este datoria dumitale să faci una ca asta !

— Eu trebuie să-mi fac mai mult decît datoria ! răspunse Ayrton.

— Şi vrei să te duci cu barca pînă la vapor ? întrebă Gede.on Spilett.

— Nu, domnule, m-aş duce înot. Barca nu poate trece pe unde se strecoară un om, care poate înota şi pe sub apă.

— Ştii că bricul se află la o milă şi un sfert de ţărm ? spuse Harbert.

— Sînt un bun înotător, domnule Harbert.

— Îţi mai spun odată: îţi pui viaţa în primejdie, Ayrton, insistă inginerul.

— Nu face nimic, răspunse Ayrton. Domnule Smith, vă cer acest lucru ca o dovadă de bunăvoinţă. E poate un mijloc să mă ridic în ochii meii.

— Du-te, Ayrton, răspunse inginerul, care simţea că altfel l-ar fi mîhnit adînc pe fostul ocnaş, acum pocăit.

— Merg şi eu, spuse Pencroff.

— N-aveţi încredere în mine ! zise Ayrton tresărind. Apoi şopti umil:

— Aşa este !

— Nu ! Nu ! spuse cu vioiciune Cyrus Smith. Nu, Ayrton ! Pencroff nu se îndoieşte de dumneata ! Ai înţeles greşit cuvintele lui !

— Aşa e, răspunse marinarul. Am de gînd să-l însoţesc pe Ayrton doar pînă la ostrov. S-ar putea, deşi nu-mi vine să cred, ca vreunul din tîlharii ăştia să fi debarcat; în cazul ăsta, un om mai mult nu-i de prisos, ca să-l împiedice să dea alarma. îl