Odată hotărîrea luată, Ayrton se pregăti de plecare. Planul lui era îndrăzneţ, dar, ajutat de întunericul nopţii, putea să reuşească. Ayrton voia ca, ajuns lîngă vas, să se agaţe de diferitele lanţuri şi frînghii, căutînd să afle numărul piraţilor şi poate chiar planurile lor.

Ayrton şi Pencroff coborîră pe ţărm, urmaţi de tovarăşii lor. Apa fiind încă foarte rece, Ayrton, după ce se dezbrăcă, se unse cu grăsime, ca să sufere mai puţin de frig. S-ar fi putut să fie nevoit să stea în apă mai multe ore.

Pencroff şi Nab se duseră între timp să aducă piroga priponită la cîteva Sute de paşi, pe malul rîului, şi când se întoarseră cu ea îl găsiră pe Ayrton gata de plecare.

Îi aruncară o pătură pe umeri şi pionierii îi strînseră cu toţii mîna.

Apoi, Ayrton se urcă în pirogă împreună cu Pencroff.

La ora zece şi jumătate seara, cei doi marinari dispărură în beznă, iar tovarăşii lor se întoarseră să-i aştepte la Cămin.

Trecură uşor-canalul şi piroga acostă pe malul ostrovului. Nu era nimeni pe acolo, totuşi înaintară cu băgare de seamă, dar după cîteva. clipe de cercetare se asigurară că într-adevăr nu le stătea nimic în cale. Urmat de Pencroff, Ayrton străbătu repede mica insulă, speriind păsările ascunse în găurile stîncilor; apoi se aruncă în mare fără nici o şovăială şi înotă în direcţia vasului pe care îl vedeau bine, deoarece aprinsese cîteva lumini.

Pencroff se ghemui într-o scorbură de pe mal, aşteptînd întoarcerea tovarăşului său.

Ayrton înota cu putere, lunecînd prin apă, fără cel mai mic zgomot. Capul de-abia i se vedea şi ochii îi erau aţintiţi spre bricul întunecat, ale cărui lumini se oglindeau în mare. Omul se gîndea numai la datoria lui şi nicidecum la primejdia prin care trecea, străbătînd apele bîntuite de rechini. Dus de curent, el se depărta repede de ţărm.

După o jumătate de oră, Ayrton, care înotase un timp sub apă, se agăţă cu o mînă de frînghiile de la capătul bompresului, fără să fi fost văzut sau auzit. Respiră adînc şi, agăţîndu-se de lanţuri, se furişă pînă aproape de bastingaj. Acolo se aflau întinşi la uscat nişte pantaloni de marinar. Trase pe el o pereche şi, după ce se propti bine, începu să tragă cu urechea.

Pe bordul bricului nu dormea nimeni. Dimpotrivă, răsunau vorbe, cîntece şi rîsete. Unele cuvinte, însoţite de înjurături, ajunseră pînă la Ayrton:

— Bună afacere bricul ăsta pe care am pus mîna !

— Merge iute „Speedy”{29} îşi merită numele !

— Poate să se ia după noi toată flota din Norfolk ! Să poftească !

— Trăiască căpitanul nostru.

— Trăiască Bob Harvey !

Simţămintele lui Ayrton la auzul acestor cuvinte sînt uşor de înţeles: Bob Harvey era unul din tovarăşii lui din Australia, un marinar îndrăzneţ, care dusese la îndeplinire planurile lui criminale. Bob Harvey pusese mîna, în vecinătatea insulei Norfolk, pe bricul încărcat de arme, muniţii, şi unelte de tot felul, destinate uneia din insulele Sandwich{30}. Cu toată banda lui de ocnaşi, deveniţi piraţi, Harvey cutreiera Pacificul, scufundînd vapoare şi masacrînd echipajele. Ei se dovedeau mai cruzi decît piraţii malaezi !

Bînd peste măsură, ocnaşii vorbeau tare şi îşi istoriseau faptele. Şi iată ce auzi Ayrton:

Echipajul vasului Speedy era alcătuit acum numai din bandiţi englezi de pe insula Norfolk. Insula aceasta este aşezată la răsăritul Australiei, la 29°2' latitudine sudică şi 165°42' longitudine estică; are un perimetru de şase mile şi e străjuit de muntele Pitt, înalt de o mie o sută de picioare. Această insulă devenise sediul unui aşezămînt, în care erau trimişi cei mai îndărătnici puşcăriaşi din închisorile engleze. Erau acolo vreo cinci sute de inşi, supuşi unei discipline de fier, ameninţaţi cu pedepse grozave şi păziţi de o sută cincizeci de soldaţi şi o sută cincizeci de funcţionari, toţi la ordinele unui guvernator. Ar fi greu de închipuit o adunătură de tîlhari mai mare decît aceasta. Uneori, cu toată supravegherea straşnică, unii mai izbuteau să fugă şi să pună mîna pe cîte un vas, cu care începeau să cutreiere insulele Pacificului, aşa cum făcuse Bob Harvey şi tovarăşii săi. Pe vremuri, Ayrton dorise să facă şi el acelaşi lucru.

Bob Harvey pusese mîna pe bricul Speedy, ancorat în portul Norfolk, şi masacrase echipajul. Devenit vas de piraţi, Speedy cutreiera Pacificul sub comanda lui Harvey, care fusese cîndva căpitan de cursă lungă. Ayrton îl cunoştea foarte bine !

Cea mai mare parte a ocnaşilor erau adunaţi pe dunctă la pupa, iar unii se tolăniseră pe punte şi vorbeau în gura mare.

Convorbirea îşi urma cursul, în mijlocul zbieretelor şi a beţiei generale; Ayrton află astfel că bricul Speedy trecuse din întîmplare prin apele insulei Lincoln.

Bob Harvey nu pusese niciodată piciorul pe insulă, dar - după cum bănuise şi Cyrus Smith - întîlnind în drumul lui ţinutul acesta necunoscut, care nu se afla trecut pe nici o hartă, îşi pusese în gînd să-l viziteze şi, poate, să facă din insulă o ascunzătoare pentru vasul lor.

Ridicarea pavilionului negru şi bubuitura de tun fuseseră simple manifestări de îngîmfare ale piraţilor, care voiau să imite vasele de război. Ele nu fuseseră semnale şi deocamdată nu exista nici un fel de legătură între evadaţii din Norfolk şi locuitorii insulei Lincoln.

Se dovedi astfel că domeniul pionierilor era ameninţat de o mare primejdie. Fără îndoială că insula, cu izvoarele ei îmbelşugate de apă, cu micul port, cu bogăţiile ei, atît de bine folosite de pionieri, cu ascunzişul Casei de Granit, nu putea fi decît pe placul ocnaşilor, în mîinile lor, ea ar fi devenit un minunat loc de refugiu, tocmai fiindcă era necunoscută şi i-ar fi pus multă vreme la adăpostul urmăririlor. Fără îndoială că,

În cazul acesta, prima grijă a lui Bob Harvey ar fi să masacreze fără milă pionierii. De vreme ce ocnaşii hotărîseră să-şi facă reşedinţa lor aici, Cyrus Smith şi tovarăşii lui nu puteau nici măcar nădăjdui să scape fugind şi ascunzîndu-se vremelnic în vreun fumd necunoscut al insulei, pentru că era de bănuit că piraţii vor lăsa cîţiva