Fusese ținut de o parte toată seara. Se repezi spre mine, muşcându-mi, în joacă, marginea fustei.

— Vin și eu cu tine mâine, îi zisei lui Maxim. Voi merge cu tine la Londra în mașină.

El nu răspunse numaidecât. Privea mereu pe fereastră.

Apoi zise cu glas neexpresiv:

— Da, trebuie să fim împreună.

Frank se întoarse. El se opri cu mâna pe clanţa uşii.

— Favell și colonelul Julyan au plecat, zise el.

— Bine, Frank, spuse Maxim.

— Pot face ceva pentru voi? întrebă Frank. Să telegrafiez, să aranjez ceva? Nu cer altceva decât să veghez toată noaptea, dacă asta poate să vă fie de vreun folos. Ah, am să trimit telegrama aceea lui Baker.

— Nu te frământa, zise Maxim. Deocamdată, nu-i nimic de făcut. Poate mai târziu. Vom vedea asta la timpul potrivit. Astă-seară vrem să fim singuri. Ne înţelegi, nu?

— Da, spuse Frank, fireşte. El așteptă o clipă în prag.

— Noapte bună, zise el.

— Noapte bună, răspunse Maxim.

Când Frank plecă și uşa se închise din nou în urma lui, Maxim se apropie de mine, lângă cămin. Deschisei braţele și el se repezi la pieptul meu ca un copil. Îl îmbrăţişai. Am stat multă vreme așa, fără să spunem ceva. Îl ţineam lipit de mine şi-l mângâiam cum l-aș fi mângâiat pe Jasper, dacă Jasper s-ar fi rănit și ar fi venit să mi se plângă.

— Vei veni lângă mine în mașină, zise el.

— Da, îi răspunsei.

— Julyan nu va spune nimic.

— Nu.

— Vom avea și noaptea de mâine, spuse dânsul. Nu vor face nimic numaidecât, poate nu înainte de douăzeci și patru de ceasuri.

— Nu, spusei eu.

— Acum nu mai sunt așa de severi, zise el. Te lasă să vezi oameni. Și procesul durează foarte mult. Voi încerca să-l iau pe Hastings ca avocat, dacă pot. E cel mai bun. Hastings sau Birkett. Hastings îl cunoştea pe tata.

— Da, îi răspunsei.

— Va trebui să-i spun adevărul, zise el. E mai ușor pentru ei. Așa știu ce au de făcut.

— Da, am spus eu.

Uşa se deschise și intră Frith. Îl îndepărtai pe Maxim. Stam în picioare, ţeapănă și convențională, aşezându-mi părul.

— Pot să servesc masa? întrebă dânsul, sau vă schimbaţi întâi?

— Frith, azi n-o să ne îmbrăcăm de seară.

— Bine, doamnă.

El lăsă uşa deschisă. Robert veni să tragă perdelele. Aşeză pernele, aranjă la loc cărțile și ziarele pe masă. Luă whisky-ul, sifonul și scrumierele murdare. Îl văzusem făcând aceste lucruri pe care le executa ca un rit, aproape în toate serile de când eram la Manderley, dar în seara aceea gesturile lui căpătau un înțeles deosebit ca și când amintirea lor ar trebui să dăinuie totdeauna, ca să pot spune, multă vreme după aceea, într-o altă viaţă: „Îmi amintesc aceea clipă”.

Apoi Frith veni să anunţe masa.

Îmi amintesc toate amănuntele din seara aceea. Îmi amintesc supa rece, în ceşti, fileurile de limbă-de-mare și pulpa de miel. Îmi amintesc smântâna cu zahăr și gustul acrişor al caramelului.

În sfeşnicele de argint erau lumânări albe, subţiri și foarte înalte. Și aici perdelele trase îndepărtau lumina posomorâtă și cenuşie a serii. Părea ciudat că stăteam în sufragerie și nu vedeam pajiștile. Era ca un început de toamnă.

Beam cafeaua în bibliotecă când ţârâi soneria telefonului. De data asta am răspuns eu. Recunoscui la celălalt capăt glasul Beatricei.

— Tu eşti? zise ea, am încercat de câteva ori să telefonez.

Nu era liber.

— Oh, răspunsei, ce neplăcut.

— Am primit ziarele de seară acum două ceasuri, spuse dânsa și sentinţa ne-a dat o grea lovitură. Ce spune Maxim?

— A fost o lovitură pentru toată lumea, spusei eu.

— Dar dragă, asta-i absurd. De ce s-ar fi sinucis Rebecca? Ar fi fost ultima persoană din lume care ar fi putut săvârşi așa ceva. Trebuie să fie o greşeală!

— Nu știu, zisei eu.

— Ce spune Maxim? Unde-i?

— Am avut oaspeţi, pe colonelul Julyan și pe alții. Maxim e foarte obosit. Mâine plecăm la Londra.

— Dar de ce, Doamne sfinte?

— E în legătură cu sentinţa. Nu-ţi pot explica prea bine.

— Ar trebui să obţineţi anularea sentinţei, spuse ea. E ridicol, complet ridicol. Și toată această publicitate oribilă e atât de proastă pentru Maxim… Îi va face rău

— Da, zisei eu.

— Colonelul Julyan ar putea, desigur, să întreprindă ceva, spuse dânsa. E magistrat. La ce slujesc magistraţii? Bătrânul Hoorridge din Lanyon trebuie să-şi fi pierdut capul. Și care-i motivul invocat? E cel mai absurd lucru pe care l-a m auzit în viaţa mea. Trebuie vorbit cu Tabbe. Cum poate să știe că găurile acelea din vas au fost făcute dinadins sau nu? Giles spune că nu încape îndoială că stâncile au găurit iahtul.

— Ei par să creadă că nu.

— Dacă aş fi putut măcar să vin acolo, zise ea. Aș fi cerut să fiu audiată. Nimeni nu pare să fi depus vreun efort. Maxim e tare zdruncinat?

— E obosit, zisei eu. Mai ales obosit.

— Aș vrea să pot veni la Londra cu voi, spuse ea, dar nu cred că-i posibil. Roger are friguri, sărmanul, și infirmiera pe care o avem e o idioată fără pereche, n-o poate suferi. În niciun caz nu-l pot părăsi.

— Sigur, răspunsei eu, nu trebuie.

— Unde o să fiţi la Londra?

— Nu știu. Toate astea sunt destul de confuze.

— Spune-i lui Maxim să încerce să obţină schimbarea sentinţei. E atât de neplăcut pentru familie… Am spus tuturor că-i o prostie. Rebecca nu s-ar fi sinucis niciodată. Nu era femeia care să facă așa ceva. Tare aş vrea să scriu chiar eu judecătorului.

— E prea târziu, zisei eu. Mai bine nu te-ai ocupa de asta.

N-ar folosi la nimic.

— Mă surprinde atâta prostie, zise ea. Giles și cu mine credem că dacă găurile n-au fost făcute de stânci, atunci sunt treaba vreunui vagabond sau a altcuiva.

Maxim mă chemă din bibliotecă.

— Nu poți să i-o retezi? Despre ce vorbeşte?

— Beatrice, zisei eu extenuată, o să încerc să-ți telefonez de la Londra.

— Și dacă l-aș înştiinţa pe Dick Godolphin? întrebă dânsa. E deputatul vostru. Îl cunosc foarte bine, mult mai bine decât Maxim. A învăţat împreună cu Giles la Oxford. Întreabă-l pe