— Nu mai merită osteneală, zisei eu. N-ar sluji la nimic. Te rog, Beatrice, să nu faci nimic. Asta n-ar putea pricinui decât rău, mult rău. Rebecca putea să fi avut vreun motiv pe care noi să nu-l cunoaştem. Te rog Beatrice, lasă baltă ăsta…

Ah, mulţumesc lui Dumnezeu că n-a venit azi la noi! Dumnezeu fie binecuvântat măcar pentru asta. Se mai auzi un zbârnâit în receptor. Auzii glasul Beatricei strigând: „Alo, alo, nu întrerupeţi!” apoi urmă un declic și tăcerea.

Mă întorsei extenuată, în bibliotecă. Câteva clipe mai târziu telefonul începu să sune iar. Nu mă mişcai. Îl lăsai să sune. Stam la picioarele lui Maxim. Telefonul suna mereu. Nu mă ridicai. În cele din urmă încetă ca într-o tresărire de exasperare. Ceasul de pe cămin bătu ora zece. Maxim mă înlănţui și mă atrase spre el. Începurăm, să ne îmbrăţişem cu înfrigurare, cu deznădejde, ca doi amanţi vinovaţi, care se sărută prima oară.

Când m-am trezit a doua zi dimineaţă, puțin după ora şase, m-am sculat și m-am dus la fereastră, pe iarbă plutea o rouă ceţoasă, care semăna cu bruma, iar copacii erau învăluiţi de negură alburie. Aerul era rece, bătea un vântuleţ tăios și mirosea a toamnă friguroasă și calmă.

Aplecată pe marginea ferestrei, privind grădina de trandafiri, unde florile se aplecau pe tulpinile lor, cu petalele ruginii și strivite de ploaia serii, vedeam întâmplările din ajun într-o depărtare ireală. Aici, la Manderley, începea o nouă zi, lucrurile din grădină nu erau atinse de grijile noastre. Un mierloi zbură deasupra grădinii de trandafiri, spre pajişte, cu fâlfâiri scurte și repezi de aripi, coborând din când în când pe pământ să caute hrană cu ciocul lui galben. Un sturz își vedea și el de treabă, ca și două mici codobaturi care se urmăreau și un stol zgomotos de vrăbii. Un pescăruş plana sus, în aer, tăcut și liniștit, apoi bătu din aripi și pieri spre pădure și Valea Fericită. Aceste lucruri continuau, nu puteau fi schimbate de grijile și neliniştile noastre. În curând vor veni grădinarii, care vor mătura de pe pajiști primele frunze căzute și vor grebla aleile. Găleţile vor zăngăni în curtea din spatele casei, fetiţa de la bucătărie va începe să vorbească, prin uşa deschisă, cu oamenii de la fermă. Mirosul plăcut al şuncii va umple bucătăria. Servitoarele vor trage perdelele groase la ferestre.

Câinii vor ieşi din coşul lor, căţărându-se, vor căsca, se vor întinde, vor fugi pe terasă și vor clipi din ochi privind cele dintâi încercări ale soarelui palid ca să iasă din ceaţă. Robert va pune masa pentru micul dejun, va aduce prăjiturelele uscate, ouăle, chiselele de cristal pline cu miere sau cu dulceaţă, fructiera cu piersici, coşuleţul cu struguri negri, proaspăt culeşi din seră și acoperiţi încă de brumă.

Servitoarele vor mătura salonaşul, salonul; aerul curat și răcoros va intra prin ferestrele înalte. Fumul se va înălța din căminuri și ceaţa toamnei se va risipi încetul cu încetul, copacii, povârnişurile și pădurile desluşindu-şi formele; suprafaţa mării va străluci în soare dincolo de vale; farul înalt se va vedea pe promontoriu.

Pacea Manderley-ului. Linişte și farmec. Oricare ar fi viaţa ce se scurgea între pereţii săi, oricare ar fi grija ce s-ar strecura în el, oricare ar fi neplăcerea sau durerea pe care ai simţi-o, oricâte lacrimi s-ar revărsa aici, pacea de la Manderley nu va pieri, nici frumuseţea acestei case nu va fi nimicită. Florile moarte vor înflori mereu, aceleaşi păsări își vor face cuiburile, aceiaşi copaci vor înfrunzi. Acest miros liniștit de mușchi se va răspândi în aer, albinele se vor întoarce, greierii se vor cuibări iar în adâncimea pădurii. Fluturii vor dănţui hora lor voioasă peste pajiști, păianjenii își vor ţese urzeala diafană, iar iepuraşii, care n-au altă treabă decât să încalce hotarele domeniului, își vor vârî capetele printre tufişuri. O să existe mereu liliac și caprifoi, iar bobocii magnoliilor albe se vor deschide încetişor sub fereştile sufrageriei. Nimic n-o să tulbure vreodată Manderley-ul. El o să se odihnească mereu în cupa lui, ca un lucru fermecat, străjuit de păduri, ocrotit, pe când valurile mării se vor sparge, se vor îndepărta și vor reveni pe micul prundiş.

Maxim continua să doarmă și eu nu l-am trezit. Ziua noastră avea să fie lungă și obositoare. Şoseaua cu stâlpi telegrafici, monotonia pasajelor de trecere ale circulaţiei, încetinirea vitezei pe străzile Londrei. Nu știam ce ne aşteaptă la capătul călătoriei. Viitorul ne era necunoscut. Undeva, în nordul Londrei, trăia un om numit Baker, care n-auzise niciodată de noi, dar care ţinea viitorul nostru în podul palmei lui. În curând și el se va trezi, se va întinde, căscând, văzându-şi de treburile zilnice. Plecai de la fereastră și mă dusei să-mi pregătesc baia. Aceste lucruri mărunte aveau aceeaşi însemnătate pentru mine, ca și gesturile lui Robert aranjând biblioteca, cu o seară înainte. Făcusem de multe ori, automat, aceste lucruri, dar azi, în mod conştient cufundam buretele în apă, îmi pregătii halatul pe scaun, mă întinsei în baie și lăsai să-mi curgă apa pe trup. Fiecare clipă era preţioasă, cuprindea o esenţă a nemărginitului. Când mă întorsei în odaie să mă îmbrac, am auzit un pas ușor oprindu-se în fața uşii și cheia întorcându-se încet în broască. Urmă o clipă de tăcere, apoi paşii se depărtară. Era doamna Danvers. Nu uitase. Percepusem același zgomot cu o seară înainte, când ne urcasem în cameră. Nu se auzise decât zgomotul paşilor și învârtitul cheii în broască. Faptul mă trezi la realitate și la sentimentul viitorului foarte apropiat.

Terminai cu îmbrăcatul și pregătii baia lui Maxim. Clarice ne aduse ceaiurile. Îl trezii pe Maxim. El mă privi întâi ca un copil uimit, apoi îmi întinse braţele. Băurăm ceaiul. Maxim se sculă ca să se ducă să facă baie, și eu începui să-mi fac, metodic, valiza. Poate că o să fim siliţi să dormim la Londra… Împachetai periile pe care