mi le dăruise Maxim, o cămaşă de noapte, un capot, papucii, o rochie și o pereche de pantofi de schimb. Valiza mea nu mi se părea de loc cunoscută atunci când am scos-o din fundul dulapului. Mi se părea că nu m-am slujit de ea de foarte multă vreme; totuşi nu trecuseră decât patru luni. Mai purta încă urma cretei de la vama din Calais. Într-un buzunar am găsit un bilet de concert de la cazinoul din Monte Carlo. L-am mototolit și l-am aruncat în coşul de hârtii. Aparţinea altei epoci, altei lumi.

Odaia mea începea să semenea cu toate odăile pe care le părăseşti. Masa de toaletă era goală, fără perii. Pe jos, hârtie, și o etichetă veche. Paturile în care dormisem aveau o înfăţişare groaznic de goală. Prosoape mototolite se îngrămădeau pe jos, în baie. Îmi pusei pălăria ca să nu mă mai urc, îmi luai geanta, mănuşile, valiza. Mă uitai în jurul meu ca să mă încredinţez că n-am uitat nimic. Ceaţa se risipea, soarele pătrundea prin ea și alcătuia desene pe covor. Ajunsă la mijlocul drumului pe coridor, avui impresia ciudată, inexplicabilă, că trebuie să mă întorc și să-mi privesc încă o dată odaia. Rămăsei o clipă să contemplu dulapul deschis, patul gol și tava de ceai pe masă. Le priveam, înregistrându-le pentru totdeauna în gând, întrebându-mă de unde au aceste lucruri puterea să mă înduioşeze, să mă întristeze ca niște copii care ar vrea să mă împiedice să plec.

Coborâi să mănânc. În sufragerie era rece, căci soarele nu ajunsese încă la ferestre și cafeaua fierbinte și tare și slănina hrănitoare erau binevenite. Maxim și cu mine mâncam în tăcere. Din când în când el se uita la pendulă. L-am auzit pe Robert punând valizele și pătura în hol, apoi zgomotul maşinii, care fu trasă în fața peronului.

Ieşii pe terasă. Ploaia purificase atmosfera și gazonul avea un miros proaspăt și agreabil. Va fi plăcut când soarele se va înălța pe cer. Mă gândii la plimbarea pe care am fi putut-o face în vale, înainte de masă și la odihna de sub castan, cu cărţi și ziare. Închisei o clipă ochii și simții căldura soarelui pe chipul și pe mâinile mele.

Maxim mă chemă. Intrai și Frith mă ajută să-mi pun pardesiul. Auzii zgomotul unui al doilea automobil. Era Frank.

— Colonelul Julyan te aşteaptă la poartă, zise el. A socotit inutil să mai urce până în casă.

— Bine, zise Maxim.

— O să fiu la birou toată ziua și o să-ți aştept telefonul, spuse Frank. Poate că o să ai nevoie de mine la Londra, după ce-l vei fi văzut pe Baker.

— Da, răspunse Maxim. Poate…

— E tocmai nouă. Aţi fost exacţi. O să fie frumos. O să aveți un drum plăcut.

— Da.

— Sper că n-o să te obosească prea mult, doamnă, spuse dânsul. E un drum lung pentru dumneata.

— Nu-i nimic, răspunsei eu.

M-am uitat la Jasper, care stătea lângă picioarele mele, cu urechile pleoştite și ochii trişti, plini de mustrare.

— Du-l pe Jasper cu dumneata îndărăt, la oficiu, am spus. Are un aer atât de jalnic…

— Da, zise el. Da, îl voi duce.

— Am face mai bine să plecăm, spuse Maxim. Bătrânul Julyan o să-şi piardă răbdarea. La revedere, Frank.

Mă urcai în mașină alături de Maxim. Frank închise portiera.

— O să telefonezi, nu-i așa? zise el.

— Fireşte, spuse Maxim.

Eu priveam casa. Frith sta în picioare, pe peron, Robert în spatele lui. Ochii mi se umplură, fără motiv, de lacrimi. Mă aplecai să pun valiza la picioarele mele, ca să nu mă vadă cineva plângând. Apoi Maxim puse mașina în mişcare, cotirăm pe alee și casa pieri din fața ochilor noştri.

Ne oprirăm la poartă, ca să-l luăm pe colonelul Julyan. El se urcă în fundul maşinii. Păru uimit că mă vede.

— O să fie o zi obositoare, spuse el. N-ar fi trebuit să vii.

Ştii că puteai să-mi încredinţezi bărbatul.

— Am vrut să vin și eu, zisei.

Nu mai pomeni nimic despre asta. El se aşeză într-un colţ.

— E frumos, totuşi, zise el.

— Da, răspunse Maxim.

— Favell ăla, a spus că o să ne întâlnească la răspântie. Dacă nu-i acolo, nu-l aştepta; ne putem foarte bine dispensa de el. Aș vrea ca această cobe să nu se fi trezit la timp.

Dar când ajunserăm la răspântie, văzui capota lungă și verde a maşinii lui și inima mi se strânse. Nădăjduiam că n-o să fie punctual. Favell şedea la volan, fără pălărie, cu o ţigară între buze. Văzându-ne, gura i se schimonosi într-un zâmbet și ne făcu semn cu mâna. Mă aşezai comod pentru drumul lung, cu mâna pe genunchiul lui Maxim: Ceasurile treceau și kilometrii urmau unii după alții. Priveam, într-un fel de toropeală, şoseaua dinaintea mea. În fundul maşinii, colonelul Julyan dormea; când mă întorsei, îi văzui capul răsturnat pe perne, cu gura deschisă. Mașina verde ne urmărea de aproape, ne depăşea uneori, alteori se lăsa distanţată. Dar n-o pierdurăm niciodată. La unu ne oprirăm să mâncăm la unul din inevitabilele hoteluri demodate, de pe strada principală a oraşelor provinciale. Colonelul Julyan luă o masă în toată regula: supă, peşte, rosbif și budincă. Maxim și cu mine comandarăm şuncă și cafea.

Mă aşteptam aproape să-l văd pe Favell venind după noi în restaurant, dar când am ieşit, i-am zărit automobilul în fața unei cafenele, de cealaltă parte a şoselei. Ne văzuse probabil pe fereastră, căci nu trecuseră nici trei minute de când mergeam și era din nou în spatele nostru.

Am ajuns la periferia Londrei pe la trei. În clipa aceea începui să mă simt obosită; zgomotul și mişcarea regulată a maşinii îmi zumzuiau în cap. Și apoi era foarte cald la Londra. Străzile aveau înfățișarea lâncedă și plină de praf din luna august, iar frunzele atârnau fără viaţă de crăcile copacilor mohorâţi. Furtuna noastră trebuie să fi fost locală; aici nu plouase.

Femeile erau în rochii subţiri și bărbații fără pălărie. Mirosea a hârtii vechi, a coji de portocale, a năduşeală și iarbă uscată. Autobuzele mergeau încet și taxiurile se târau. Mi se părea că rochia se lipeşte de mine și că ciorapii mă