Chli-pou-ni este înconjurată de mandibule pe care le presimte ostile. S-ar părea că furnicile astea nu îi mai recunosc feromonii regali. Una dintre ele se apropie, cu mandibulele larg desfăcute, de parcă ar vrea să o decapiteze. În timp ce se apropie, ucigaşă emite:

Degetele sunt zeii noştri!

Da, asta-i soluţia: trebuie să ajungă la Degete. Chli-pou-ni nu are de gând să se lase omorâtă; drept care se aruncă în învălmăşeală, îmbrâncind mandibulele şi antenele care încearcă să o oprească şi se năpusteşte în primul coridor care o ia în jos. Nu mai există decât o singură direcţie: Degetele.

Etajul -45. Etajul -50. Suverana descoperă la iuţeală pasajul care duce dedesubtul Oraşului. În urma ei, simte mirosurile ostile ale rebelelor deiste, care nu o slăbesc nici cu un pas.

Chli-pou-ni străbate coridorul de granit şi pătrunde în "A1 Doilea Bel-o-kan", oraşul secret pe care l-a construit odinioară mama ei pentru a conversa cu Degetele.

În centru se află o siluetă din care porneşte un tub gros.

Chli-pou-ni ştie ce este fiinţa asta cioplita grosolan din răşină. Spioanele i-au transmis numele ei: "Doctor Livingstone".

Regina se apropie. Deistele ajung lângă ea şi o încercuiesc, lăsând-o însă să înainteze spre reprezentantul zeităţilor lor.

Suverana atinge antenele pseudo-furnicii.

Sunt regina Chli-pou-ni, emite ea pe primul ei segment.

Simultan, pe celelalte zece segmente antenare, ea transmite la grămadă şi pe toate lungimile de undă olfactive o mulţime de informaţii.

Vreau să vă salvez. De-acum înainte, îmi asum sarcina de-a vă hrăni. Vreau să vorbesc cu voi.

Aşteptând parcă la rândul lor o minune, deistele stau smirnă.

Dar nu se petrece nimic. De câteva zile încoace, zeii au amuţit şi acum refuză să-i vorbească reginei.

Chli-pou-ni îşi măreşte intensitatea olfactivă a mesajelor, dar Doctorul Livingstone nu dă nici un semn de viaţă, rămânând la fel de imobil.

Pe neaşteptate, mintea suveranei este străfulgerată de un gând orbitor:

Degetele nu există. Degetele n-au existat niciodată.

Nu e decât o mistificare gigantică, sunt doar zvonuri, poveşti, informaţii false răspândite de către feromonii mai multor generaţii de regine şi de grupările furnicilor bolnave.

103 a minţit. Mama Belo-kiu-kiuni a minţit. Rebelele mint. Toată lumea minte.

Degetele nu există şi nici n-au existat vreodată.

Şi aici i se opreşte orice gând. Tăişurile a vreo zece mandibule deiste îi străpung pieptul.

205. ÎN CĂUTAREA LUI 103

Şeful staţiei stinsese toate luminile, aşa cum îi ordonase Méliès, şi le dăduse o lanternă puternică pentru a lumina peronul. Juliette Ramirez şi Laetitia Wells pulverizaseră feromonul de apel prin toată staţia. Nu le mai rămânea acum decât să aştepte, nerăbdători, cu inima bătând, ca 103 să se apropie de farul pe care îl aprinseseră.

103 desluşeşte nişte umbre provocate de o lumină mai puternică decât tuburile de neon pe care le ştie bine de-acum. În conformitate cu mesajul pe care l-au răspândit Degetele "amabile" ca să o regăsească, furnica înaintează spre zona luminată. Probabil că ei se află acolo, aşteptând-o. Când le va fi întâlnit, totul va reintra în ordine.

Ce lungă mai era şi aşteptarea asta! Neputând să stea într-un loc, Jacques Méliès se plimba încolo şi încoace pe coridor. Comisarul îşi aprinse o ţigară.

― Stinge-o. Mirosul de fum ar putea-o pune pe fugă. Se teme de foc.

Poliţistul îşi stinse ţigara cu călcâiul şi începu din nou să umble de colo-colo.

― Mai stai locului, să nu cumva s-o striveşti dacă vine pe aici.

― În privinţa asta nu-ţi mai fa probleme, că de câteva zile încoace nu mai fac altceva decât să mă uit pe unde calc!

103 vede nişte plăci uriaşe apropiindu-se din nou de ea. Feromonul acesta este o capcană: mesajul a fost răspândit de către nişte Degete ucigaşe de furnici, ca să o poată omorî mai uşor. Drept pentru care o ia la fugă.

Laetitia Wells o reperă în cercul de lumină.

― Uitaţi-vă! O furnică! E sigur 103! S-a apropiat şi tu ai speriat-o cu tălpile tale. Dacă fuge, o s-o pierdem din nou.

Înaintară cu paşi mărunţi, dar 103 o şterse în grabă.

― Nu ne recunoaşte. Pentru ea, toţi oamenii sunt doar ca nişte munţi, se întristă Laetitia.

Întinseră spre ea Degetele şi mâinile lor, dar 103 se strecură printre ele, făcând slalomuri vertiginoase, la fel cum procedase în episodul picnicului, şi se năpusti spre balastul terasamentului.

― Nu ne recunoaşte. Nu ne recunoaşte mâinile. Ne ocoleşte Degetele! Ce să facem? exclamă Méliès. Dacă iese de pe peron, nu o vom mai găsi în vecii vecilor prin pietrişul dintre şine!

― E furnică, şi la furnici nu funcţionează decât mirosul. Ai la tine stiloul? Cerneala miroase destul de tare, în orice caz destul ca s-o oprească.

Laetitia se repezi şi trase o linie groasă în faţa lui 103.

Furnica aleargă, năpustindu-se drept înainte, când deodată în faţă i se înalţă un zid mirositor, cu un iz puternic de alcool. 103 frânează cu toate labele, apoi merge de-a lungul peretelui greţos care formează parcă o frontieră invizibilă, până ajunge la margine, după care îl ocoleşte şi îşi reia goana.

― A ocolit dâra de cerneală!

Laetitia se precipită să-i taie calea cu stiloul. La repezeală, trase în jurul lui 103 trei linii închipuind un triunghi.

Sunt prizonieră între zidurile astea mirositoare, îşi zise 103. Ce e de făcut?

Luându-şi inima în dinţi, se aruncă prin urma lăsată de tuş ca printr-un perete de sticlă şi o ia din nou la goană încotro vede cu ochii.

Oamenii nu se aşteptaseră la atâta vitejie şi cutezanţă.

Din pricina surprizei, se înghesuiră, îmbrâncindu-se.

― Uite-o acolo, arătă Méliès cu Degetul.

― Unde? întrebă Laetitia.

― Fii atentă!...

Laetitia Wells se dezechilibrase. Totul păru să se petreacă atunci cu încetinitorul. Vrând să-şi recapete echilibrul, ziarista făcu instinctiv un pas lateral. Vârful pantofului cu toc înalt se ridică, apoi se lăsă la loc peste...

― NNNUUUUUUU!!! urlă Juliette Ramirez.

O împinse din toate puterile, înainte ca Laetitia să atingă pământul cu piciorul.

Prea târziu.

103 nu reuşeşte să se ferească. Vede o umbră prăvălindu-se drept peste ea şi mai apucă să-şi spună doar că existenţa