de a gândi. Să încercăm s-o înţelegem, altfel ne-am pierde permanent în discuţii fără sfârşit. Ei bine, o să ne prefacem că blemii sunt ca şi monopozii, iar ceea ce gândesc despre natura Domnului nostru Isus Hristos nu ne priveşte, în fond.”

„Din câte înţeleg, monopozii fac parte din groaznica erezie a lui Arie”, zise Boron, care, ca întotdeauna, era cel care dintre ei citise mai multe cărţi.

„Şi atunci?” zise Poetul. „Mi se pare un lucru demn de grecotei. Noi la nord eram mai preocupaţi să ştim cine-i papa cel adevărat, şi cine-i antipapa, şi când te gândeşti că totul depindea de un capriciu al defunctului meu stăpân Rheinald. Fiecare are defectele lui. Are dreptate Baudolino, să ne prefacem că nu-i nimic şi să-i cerem ăstuia să ne conducă la Diaconul lui, care n-o fi el cine ştie ce, dar măcar se cheamă Ioan.”

Îi cerură deci lui Gavagai să-i ducă la Pndapetzim, şi el o porni în salturi moderate, ca să poată caii să se ţină după el. După două ore, sosiră la capătul mării de ferigi şi intrară într-o zonă cultivată cu livezi de măslini şi de pomi fructiferi: sub pomi şedeau, privindu-i plini de curiozitate, nişte fiinţe cu purtări aproape omeneşti, care salutau cu mâinile, dar scoţând doar nişte urlete. Erau, le explică Gavagai, fiinţe fără limbă, care trăiau afară din oraş pentru că erau mesalieni, credeau că se poate merge în cer numai datorită unei rugăciuni tăcute şi continue, fără să te apropii de sfintele taine, fără să faci fapte de milostenie şi fără alte forme de mortificare, fără alte acte de cult. De aceea nu mergeau niciodată în bisericile din Pndapetzim. Erau rău văzuţi de toată lumea, pentru că îşi considerau munca o faptă bună, şi deci nefolositoare. Trăiau foarte sărăcăcios, hrănindu-se cu fructe din pomii aceia, care totuşi aparţineau întregii comunităţi, şi de care ei se foloseau fără nici o reţinere.

„Iar în rest, sunt ca şi voi, nu-i aşa?” îl tachina Poetul.

„Este ca noi când noi tace din gură.”

 

Munţii ajungeau să fie tot mai aproape, şi cu cât se apropiau, cu atât îşi dădeau seama mai bine de felul lor. La capătul zonei pietroase, se ridicau treptat nişte munţişori pufoşi şi gălbui, ca şi cum ar fi fost vorba, sugera Colandrino, de frişcă sau nu, de grămezi de vată de zahăr, dar nici asta, de movile de nisip puse una lângă alta, ca şi cum ar fi fost o pădure. În spate se înălţa ceva care de departe păreau degete, dar erau colţi stâncoşi, care aveau în vârfuri ca un fel de căciuli de stâncă mai închisă la culoare, uneori în formă de tichie, alteori de calotă aproape turtită, care ieşea în afară dinainte şi dinapoi. Mergând mai încolo, reliefurile erau mai puţin ascuţite, dar fiecare apărea ciuruit de găuri ca un fagure, până ce se-nţelegea că acelea erau locuinţe sau mai degrabă adăposturi de piatră în care fuseseră săpate nişte grote, şi la fiecare dintre ele se ajungea pe câte o scăriţă de lemn, scăriţele legându-se una de alta de la un cat la altul şi toate împreună formând, pentru fiecare dintre pintenii aceia de piatră, o ţesătură aeriană pe care locuitorii, care de departe încă semănau cu nişte furnici, le parcurgeau cu repeziciune în sus şi în jos.

În mijlocul oraşului se vedeau locuinţe adevărate sau mici palate, dar şi ele îngropate în stâncă, din care ieşeau în afară doar de câteva braţe din faţadă, şi toate se aflau sus. Mai încolo se profila un masiv mai impunător, de formă neregulată, fiind şi el un singur fagure de grote, dar mai geometrizat, cu nişte ferestre sau uşi, şi în anumite cazuri ieşeau, din furnicarele acelea, terase, balconaşe şi arcade. Unele dintre intrările acelea erau acoperite cu pânzeturi colorate, altele cu rogojini de paie împletite. În fine, se aflau în mijlocul unei îngrădituri de munţi destul de sălbatici, şi în acelaşi timp în mijlocul unui oraş populat şi activ, chiar dacă nu era măreţ aşa cum se aşteptau.

Că oraşul era activ şi populat se vedea după mulţimea care însufleţea nu străzile şi pieţele acelea, o să spunem, ci spaţiile dintre un vârf şi un pinten, dintre masive şi turnuri naturale. Era o mulţime viu colorată, printre care se amestecau câini, asini şi multe cămile, pe care călătorii noştri le văzuseră deja de la începutul drumului lor, dar niciodată aşa de multe şi de diferite ca în locul acela, unele cu o cocoaşă, altele cu două şi unele dintre ele chiar şi cu trei. Văzură şi un înghiţitor de flăcări care se arăta în faţa unui cerc de locuitori şi ţinea în zgardă o panteră. Animalele care-i uimiră cel mai mult erau nişte patrupede foarte iuţi, folosite la trasul unor cărucioare: aveau trupul de mânz, picioare destul de înalte cu o copită ca de bou, erau de un galben cu mari pete cafenii, şi mai ales aveau un gât foarte lung pe care se înălţa un cap de cămilă cu două corniţe în vârful capului. Gavagai zise că erau camelopardali, greu de capturat pentru că fugeau foarte iute, şi numai monopozii le puteau urmări şi prinde cu laţul.

În realitate, chiar şi fără drumuri şi pieţe, oraşul acela era în întregime un târg de mărfuri uriaş, şi-n orice spaţiu liber fusese pus un cort, ridicat un baldachin, întins un covor pe jos, pusă o tarabă orizontal pe două pietre. Şi se vedeau expuse fructe, carne tăiată (preferată, se pare, era cea de camelopardal), covoare ţesute în toate culorile curcubeului, haine, cuţite din obisidiană neagră, cupe de argilă, lanţuri de oscioare şi de pietricele roşii şi galbene, pălării cu formele cele mai ciudate, şaluri, cuverturi, cutii din lemn intarsiat, şi apoi amfore pline cu lichide albastre, chihlimbarii, roz şi galbene ca lămâia, şi scăfiţe pline cu piper.

Singurele care nu se vedeau în târgul acela erau obiectele de metal şi, într-adevăr, Gavagai, întrebat să spună de ce nu