Circulau în mulţimea aceea monopozi foarte activi, care, săltând încoace şi-ncolo purtau, pe cap coşuri pline ochi, apoi blemi, aproape întotdeauna în câte-o colibioară izolată sau în spatele unor tarabe unde se vindeau nuci de cocos, panoţi cu urechile lor în vânt, în afară de femeile care şi le-nfăşurau pudic pe sâni, strângându-le la piept cu o mână, ca pe nişte şaluri, şi alţi oameni care păreau ieşiţi din vreo carte din acelea cu minunăţii, din miniaturile în faţa cărora Baudolino se extaziase atunci când căuta inspiraţie pentru scrisorile lui către Beatrice.

Îi zăriră şi pe cei care cu siguranţă trebuie să fi fost pigmei, cu pielea foarte închisă la culoare, cu o centură de paie la brâu şi cu arcul acela pe umăr cu care, aşa cum era firea lor, erau în permanent război cu cocorii - un război care pesemne le îngăduia nu puţine victorii, dacă mulţi dintre ei veneau să ofere trecătorilor prăzile lor, atârnate de picioare de câte un băţ lung, pe care trebuiau să-l ducă patru dintre ei, câte doi la fiecare capăt. Fiind pigmeii mai scunzi decât cocorii, animalele atârnate se târau pe jos, şi de aceea le legaseră de gât, aşa încât ghearele să fie cele ce lăsau o dâră lungă prin pulbere.

Iată-i pe ponci şi, chiar dacă citiseră despre ei, prietenii noştri nu încetau să examineze cu ochi curioşi făpturile acelea cu picioarele drepte şi fără încheietură la genunchi, care mergeau în chip ţeapăn sprijinind pe pământ copite de cai. Dar ceea ce-i făcea remarcaţi era, la bărbaţi, phalusul care le atârna pe piept, iar pentru femei, în aceeaşi poziţie, vaginul, care însă nu se vedea, pentru că-l acopereau cu un şal înnodat pe spinare. Tradiţia cerea ca ei să ducă la păscut capre cu şase coarne, şi-ntr-adevăr, chiar pe unele dintre animalele astea le şi vindeau acum la târg.

„Exact cum stătea scris în cărţi”, continua să murmure uluit Boron. Apoi, cu glas tare ca să se facă auzit de Ardzrouni: „Iar în cărţi mai scria şi că vidul nu există. Aşadar, dacă există poncii, nu există vidul.” Ardzrouni scutura din umeri şi avea grijă să vadă dacă în vreo sticlă nu se vindea vreun lichid pentru a înnălbi pielea.

Pentru a mai potoli gălăgia tuturor oamenilor acelora, treceau când şi când nişte inşi foarte negri, de statură înaltă, goi până la brâu, cu şalvari ca maurii şi cu turbane albe, înarmaţi doar cu nişte măciuci noduroase care ar fi putut doborî un bou dintr-o singură lovitură. Dar cum locuitorii din Pndapetzim se grămădeau acum la fiece pas la trecerea străinilor, îşi arătau cu degetul mai ales caii, pe care evident că nu-i mai văzuseră, oamenii cei negri interveneau să disciplineze mulţimea şi n-aveau altceva de făcut decât să-şi rotească măciucile ca să facă imediat un gol împrejur.

Nu-i scăpase lui Baudolino că, atunci când îmbulzeala era mai mare, tocmai Gavagai era acela care făcea un semn de alarmă către oamenii negri. Din gesturile multora dintre cei de faţă se înţelegea că voiau să le fie călăuze oaspeţilor acelora iluştri, dar Gavagai hotărâse să-i ţină pentru sine şi chiar se împăuna de parcă ar fi spus: „Aceştia sunt proprietatea mea şi nu mi-i atingeţi.”

Cât despre oamenii negri, erau, zise Gavagai, gărzile nubiene ale Diaconului, ai căror strămoşi veniseră din fundul Africii, dar străini nu mai erau, pentru că de nenumărate generaţii se năşteau în împrejurimile Pndapetzimului, iar Diaconului îi erau credincioşi până la moarte.

În fine, îi văzură, cu mult mai înalţi decât nubienii înşişi, răsărind cu mai multe şchioape pe deasupra capetelor celorlalţi, pe uriaşi, care, pe lângă faptul că erau uriaşi, mai erau şi cu un singur ochi. Erau zburliţi, rău îmbrăcaţi şi, zise Gavagai, se ocupau cu construitul locuinţelor pe stâncile acelea sau păşteau oi şi vite, iar în asta erau nemaipomeniţi, pentru că puteau să-ngenunche un bou apucându-l de coarne, iar dacă un berbec se depărta de turmă, n-aveau nevoie de câine, întindeau o mână, îl apucau de blană şi-l puneau la loc de unde venise.

„Şi cu ăştia sunteţi duşmani?” întrebă Baudolino.

„Aici nimeni nu-i duşmanul nimănui”, răspunse Gavagai. „Tu vede pe ei toţi la un loc vinde şi cumpără ca buni creştini. După aceea, toţi întoarce fiecare casa lui, nu stă împreună să mănânce sau să doarmă. Fiecare gândeşte cum vrea, chiar dacă gândeşte rău.”

„Iar uriaşii gândesc rău...”

„Uh! Mai rău decât rău! Ei şi cu artotiriţii cred că Isus în Cina cea de Taină sfinţeşte pâine şi brânză, pentru că spun că aceea e hrană normală a vechilor patriarhi. Aşa că face împărtăşanie cu pâine şi caş, blasfemiind, şi consideră eretici toţi cei care fac cu burq. Dar aici lume care gândeşte rău este aproape toţi, mai puţin monopozii.”

„Mi-ai spus că în oraşul acesta există şi eunucii? Şi ei gândesc rău?”

„Eu mai bine nu vorbeşte de eunuci, prea puternici. Ei nu se amestecă cu lume obişnuită. Însă gândeşte altfel decât mine.”

„Şi, în afară de gândire, sunt egali cu tine, îmi închipui...”

„Dar ce am eu altfel decât ei?”

„Pe dracu' ghem”, se crucea poetul, „tu te duci cu femeile?”

„Cu femeile monopode da, pentru că ele nu gândeşte rău.”

„Şi femeilor monopode le vâri chestia aia, la naiba, dar tu unde o ai?”

„Aici, în spate la picior, ca toţi ceilalţi.”

„În afară de faptul că eu n-o am în spatele piciorului, şi adineauri am văzut inşi care o au deasupra buricului, cel puţin ştii că eunucii chestia aia n-o au deloc şi cu femeile nu umblă?”

„Poate pentru că la eunuci nu place femei. Poate pentru că eu la Pndapetzim nu văzut niciodată femei eunuce. Sărăcuţi, poate că lor le place, dar nu găseşte femeie eunucă şi doar nu se pot duce cu femei de blemi