„Dar ai observat că uriaşii au numai un ochi?”

„Şi eu. Vezi, eu închide ochiu' acesta şi rămâne numai celălalt.”

„Ţineţi-mă, că-l omor”, zicea Poetul roşu la faţă.

„În fine”, zise Baudolino, „blemii gândesc rău, uriaşii gândesc rău, toţi gândesc rău, în afară de monopozi. Dar ce anume gândeşte Diaconul vostru?”

„Diacon nu gândeşte. El comandă.”

În timp ce vorbeau, unul dintre nubieni se repezise înaintea calului lui Colandrino, îngenunchease şi, întinzând braţele şi plecându-şi capul, pronunţase câteva cuvinte într-o limbă necunoscută, dar din ton se înţelegea că era vorba de o rugăminte îndurerată.

„Ce vrea anume?” întrebase Colandrino. Gavagai răspunsese că nubianul cerea în numele lui Dumnezeu să-i taie capul cu sabia aceea frumoasă pe care Colandrino o purta la şold.

„Vrea să-l ucid? De ce?”

Gavagai părea încurcat. „Nubieni este oameni foarte ciudaţi. Tu ştie, ei sunt circumcelioni. Buni războinici numai pentru că doreşte martiriu. Nu este război şi ei vrea martiriu imediat. Nubian este precum copiii, vrea numaidecât lucru care place lui.” Îi spuse ceva nubianului, iar acela se depărtă cu capul în jos. Întrebat să explice ceva în plus despre circumcelionii aceia, Gavagai zise că circumcelionii erau nubieni.

Apoi observă că se apropia asfinţitul, că piaţa se închidea şi că trebuiau să meargă la turn.

Într-adevăr, mulţimea se rărea, vânzătorii îşi strângeau lucrurile în nişte panere mari; din diferitele ferestruici ce se deschideau pe pereţii de stâncă coborau nişte funii şi câte cineva din diferite locuinţe trăgea sus mărfurile. Era un întreg coborâş şi urcuş harnic, şi în curând tot oraşul deveni pustiu. Părea acum un mare cimitir cu nenumărate lăcaşuri, dar una după alta, acele uşi sau ferestre din stâncă începeau să se lumineze, semn că locuitorii din Pndapetzim îşi aprindeau vetrele şi candelele ca să se pregătească de seară. În virtutea cine ştie căror găuri nevăzute, fumurile acelor focuri ieşeau toate din vârfurile colţilor şi ale pintenilor de stâncă, iar cerul, acum palid, era dungat cu panaşe negricioase care mergeau să se destrame printre nori.

Străbătură mica distanţă care mai rămânea din Pndapetzim, şi ajunseră la un loc gol în spatele căruia munţii nu mai lăsau nici o trecere vizibilă. Pe jumătate îngropat în munte se vedea unicul edificiu artificial din tot oraşul. Era un turn sau mai degrabă partea din faţă a unui turn cu mai multe brâne, larg la bază, şi tot mai îngust pe măsură ce urca, dar nu ca un teanc de plăcinte, una mai mică decât cealaltă, care ar fi fost puse una peste alta ca să formeze straturi, deoarece un drum în formă de spirală continua neîntrerupt de la o brână la alta şi se ghicea că pătrunde chiar şi înăuntrul stâncii, înfăşurând construcţia de la bază până la vârf. Turnul era ţesut în întregime din mari porţi în formă de arc, una lângă cealaltă, fără nici un spaţiu liber între ele care să nu fie stâlpul ce despărţea o uşă de cealaltă, şi părea un monstru cu mii de ochi. Solomon zise că aşa trebuia să fie turnul înălţat la Babei de către crudul Nemrod, ca să-l sfideze pe Sfântul, fie el pururi binecuvântat.

„Iar acesta”, zise Gavagai pe un ton orgolios, „acesta e palatul Diaconului Johannes. Acum voi staţi pe loc şi aşteptaţi, pentru că ei ştie că voi soseşte şi a pregătit solemnă bună-venire. Eu acum pleacă.”

„Unde te duci?”

„Eu nu poate să intre în turn. După ce voi era primiţi şi văzut Diacon, atunci eu întoarce la voi. Eu călăuzul vostru în Pndapetzim, eu nu lasă voi niciodată. Atenţi cu eunucii, el e om tânăr...” şi-l arăta pe Colandrino, „iar lor place tineri. Ave, evcharisto, salam.” Salută stând drept pe piciorul său, într-un mod vag marţial, se întoarse şi o clipă după aceea era departe.

30

Baudolino îl întâlneşte pe Diaconul Ioan

Când ajunseră la cincizeci de paşi de turn, văzură ieşind din el un cortegiu. Mai întâi un steag de nubieni, dar mai fastuos îmbrăcaţi decât cei care se aflau la piaţă: de la mijloc în jos erau înfăşuraţi în feşe albe strânse în jurul picioarelor, acoperite de o fustiţă care ajungea până la jumătatea coapsei; erau cu bustul gol, dar purtau câte o capă roşie, iar la gât dădeau la vedere câte un şnur de piele pe care erau fixate pietre colorate, nu giuvaieruri, ci pietricele din albia râului, însă aranjate ca un mozaic viu. Pe capete aveau câte o bonetă albă cu multe fundiţe. La braţe, la încheietura mâinii şi pe degete purtau brăţări şi inele de şnur împletit. Cei din primul rând cântau din fluiere şi din tobe, cei din al doilea îşi ţineau uriaşele măciuci sprijinite pe umeri, cei din al treilea aveau numai câte un arc pe umăr.

Urma apoi un şir din cei care erau cu siguranţă eunucii, învăluiţi în veşminte largi şi moi, machiaţi ca femeile şi cu turbane care păreau nişte catedrale. Cel din mijloc purta o tavă având pe ea plăcinte. În fine, escortat pe laturi de doi nubieni care-i agitau deasupra capului flabele din pene de păun, înainta cel care era, de bună seamă, cel mai mare demnitar din şirul acela: capul îi era acoperit cu un turban înalt cât două catedrale, o împletitură de funde de mătase de diferite culori, la urechi purta pandantive de piatră colorată, la braţe nişte legături de pene în toate culorile. Avea şi el o haină lungă până la tălpi, dar strânsă la mijloc cu o eşarfă lată de o palmă, de mătase albastră, iar pe piept îi atârna o cruce de lemn pictat. Era un om înaintat în vârstă, iar vopseaua de pe buze şi negreala de la ochi contrastau cu pielea lui acum flască şi gălbuie, făcând să-i iasă şi mai mult în relief o guşă care-i tremura la orice