Cortegiul se opri dinaintea vizitatorilor, nubienii se aşezară pe două rânduri, în timp ce eunucii de rang mai mic îngenuncheau, şi cel care purta tava se înclina oferind mâncarea. Baudolino şi ai săi, mai întâi nehotărâţi ce să facă, se dădură jos de pe cai şi acceptară bucăţi de plăcintă pe care le mestecară aşa cum se cuvine, făcând câte o plecăciune. La salutul lor ieşi în sfârşit înainte eunucul cel mare care se prosternă cu faţa la pământ, apoi se ridică la loc şi li se adresă în greacă.

„De la naşterea Domnului nostru Isus Hristos aşteptam întoarcerea voastră, dacă voi sunteţi desigur cei la care ne gândim, şi mă doare să aflu că al doisprezecelea dintre voi, dar ca şi voi primul dintre toţi creştinii, a fost abătut din drumul său de natura neîndurătoare. În timp ce voi da ordine gărzilor noastre să scruteze neobosit zările în aşteptarea sa, vă doresc o bună şedere la Pndapetzim”, zise el cu o voce albă. „Vă spun acestea, în numele Diaconului Ioan, eu, Praxeas, şeful suprem al eunucilor de Curte, protonotarul provinciei, unic legat ai Diaconului pe lângă Preot, mare custode şi logothet al drumului de taină.” O spuse ca şi cum până şi Craii ar fi trebuit să fie impresionaţi de atâta demnitate.

„Of, ajunge”, murmură Aleramo Scaccabarozzi, zis Ciula, „i-auzi şi la ăsta!”

Baudolino se gândise de multe ori cum avea să se prezinte Preotului, dar niciodată cum avea să se prezinte unui şef eunuc aflat în serviciul diaconului unui preot. Hotărî să urmeze linia pe care şi-o pregătiseră dinainte: „Domnule”, zise el, „îţi exprim bucuria noastră de a fi ajuns în acest nobil, bogat şi minunat oraş Pndapetzim, căci altele mai frumoase şi mai înfloritoare nici că am văzut în călătoria noastră. Noi venim de departe, aducând pentru Preotul Ioan cea mai mare relicvă a creştinătăţii, cupa din care Isus a băut în timpul ultimei Cine. Din păcate, demonul, invidios, a dezlănţuit împotriva noastră forţele naturii făcându-l să se rătăcească pe drum pe unul dintre confraţii noştri, şi tocmai pe cel care purta darul, şi împreună cu el şi alte mărturii ale respectului nostru pentru Preotul Ioan...”

„Cum s-ar zice”, adăugă Poetul, „o sută de lingouri de aur masiv, două sute de maimuţe mari, o coroană de o mie de livre de aur cu smaralde, zece şiruri de perle nepreţuite, optzeci de casete de fildeş, cinci elefanţi, trei leoparzi domesticiţi, treizeci de câini antropofagi şi treizeci de turnuri de luptă, trei sute de colţi de elefant, mii de piei de panteră şi trei mii de vergi de abanos.”

„Auziserăm vorbindu-se de aceste bogăţii şi substanţe necunoscute nouă de care pământul abundă acolo unde apune soarele”, zise Praxeas cu ochii strălucind, „şi fie cerul lăudat ca înainte ca eu să părăsesc această vale a lacrimilor să le pot vedea!”

„Dar nu poţi să-ţi ţii închisă gura aia de căcat?” şuiera Boidi la spatele Poetului, dându-i pumni în spinare, „şi dacă pe urmă Zosima soseşte, şi-or să vadă că-i mai jerpelit ca noi?”

„Taci din gură”, rânjea Poetul cu gura strâmbată, „am spus deja că-i la mijloc demonul, şi demonul le-o fi mâncat pe toate. Afară de Gradal.”

„Dar cel puţin un dar acum, ne-ar trebui un dar ca să arătăm că nu suntem nişte cerşetori”, continua să murmure Boidi.

„Poate capul Botezătorului”, suflă cu glas scăzut Baudolino.

„Ne-au mai rămas numai cinci”, zise Poetul, tot fără să-şi mişte buzele, „dar nu contează, atâta timp cât rămânem în împărăţie, celelalte patru nu se pot bineînţeles scoate la iveală.”

Baudolino era singurul care ştia că, împreună cu cel pe care el i-l luase lui Abdul, capete mai erau încă şase. Scoase afară unul din desagi şi i-l întinse lui Praxeas, spunându-i că deocamdată - în aşteptarea abanosului, a leoparzilor şi a tuturor celorlalte lucruri frumoase - voiau să-i înmâneze Diaconului unica amintire rămasă pe acest pământ din cel care-l botezase pe Domnul nostru Isus Hristos.

Praxeas acceptă emoţionat acel dar, de nepreţuit în ochii săi datorită învelişului scânteietor, pe care el îl crezu că este cu siguranţă din acea preţioasă substanţă galbenă despre care auzise povestindu-se atâta.

Nerăbdător să venereze acea rămăşiţă sacră, şi cu aerul cuiva care considera al său orice dar făcut Diaconului, îl deschise fără sforţare (era deci capul lui Abdul, cu sigiliul deja rupt, îşi zise Baudolino), luă în palme craniul înnegrit şi uscat, opera talentului lui Ardzrouni, exclamând cu o voce frântă că niciodată în viaţa lui nu contemplase o relicvă mai preţioasă.

Apoi eunucul întrebă cu ce nume trebuia să se adreseze venerabililor lui oaspeţi, pentru că tradiţia le dăduse lor atât de multe şi nimeni nu mai ştia care erau cele adevărate. Cu multă băgare de seamă, Baudolino răspunse că, cel puţin până nu vor fi în prezenţa Preotului, doreau să fie numiţi cu numele cu care erau cunoscuţi în îndepărtatul Occident, şi spuse numele adevărate ale fiecăruia dintre ei. Praxeas aprecia sunetul evocator al unor nume ca Ardzrouni sau Boidi, le găsi pline de rezonanţă pe cele de Baudolino, Colandrino şi Scaccabarozzi şi visă la ţări exotice auzindu-i numiţi pe Porcelli şi pe Cuttica. Zise că le respecta dorinţa lor de a fi rezervaţi şi încheie: „Acum intraţi. Ora-i târzie, şi Diaconul va putea să vă primească doar mâine. În seara aceasta veţi fi oaspeţii mei şi vă asigur că nici un banchet nu va fi mai bogat şi mai somptuos, şi veţi gusta delicatese atât de mari, încât vă veţi gândi cu dispreţ la cele care v-au fost oferite în pământurile unde apune soarele.”

„Dar cum, dacă-s îmbrăcaţi în petice, pentru care una dintre femeile noastre şi-ar pune bărbatul pe cruce ca să aibă ceva mai de soi”, bombănea Poetul. „Noi am plecat şi-am suferit tot ce-am suferit ca să vedem cascade de smaralde; când scriam scrisoarea Preotului, tu, Baudolino, te-ngreţoşaseşi