„Taci din gură şi hai să vedem”, îi şoptea Baudolino.

Praxeas le-o luă înainte în interiorul turnului, şi-i făcu să intre într-un salon fără ferestre, luminat cu tripoduri aprinse, cu un covor în mijloc plin de cupe şi blide de argilă, şi cu un şir de perini pe margini, pe care invitaţii se aşezară cu picioarele încrucişate. Serveau la masă nişte tinerei, desigur eunuci şi ei, aproape goi şi unşi cu uleiuri mirositoare. Ei le întindeau oaspeţilor vase cu amestecuri aromate, în care eunucii îşi înmuiau degetele, ca să-şi atingă apoi lobii urechilor şi nările. După ce se stropiră, eunucii îi mângâiau încetişor pe tinerei şi-i invitau să ofere parfumurile oaspeţilor, care se supuseră obiceiurilor oamenilor acelora, în timp ce Poetul scrâşnea că, dacă unul din ăia de-acolo avea să-l atingă, el avea să-i zboare toţi dinţii cu un singur deget.

Cina fu astfel: tăvi mari cu pâine sau mai degrabă cu turtiţele acelea ale lor; o cantitate uriaşă de verdeţuri fierte, între care abunda varza, care nu mirosea prea tare pentru că era presărată cu diverse mirodenii, şi cupe cu un suc negricios foarte fierbinte, sorq, în care se îmbibau turtiţele, iar Porcelli, care fu primul ce încercă, începu să tuşească de parcă scotea flăcări pe nas, aşa încât prietenii săi se mărginiră să guste cu moderaţie (şi pe urmă-şi petrecură noaptea arşi de o sete de nestins); un peşte de râu, uscat şi subţire, pe care-l numeau thinsireta (ia te uită, ia te uită, şopteau prietenii noştri), dat printr-o pastă de griş şi literalmente ars într-un ulei încins care pesemne că era acelaşi de la pregătirea mai multor mese, o fiertură de seminţe de in pe care o chemau marac şi care, după spusa Poetului, avea gust de rahat, şi în care pluteau hălci de zburătoare, dar aşa de rău fierte, că păreau talpă. Şi Praxeas zise cu orgoliu că era vorba de metagallinari (ca să vezi, îşi dădeau din nou coate prietenii noştri); o dulceaţă pe care o numeau cenfelec, făcută din fructe zaharisite, dar în care era mai mult piper decât fructe. La orice fel nou eunucii se serveau cu lăcomie şi mestecând plescăiau din buze ca să-şi exprime plăcerea şi făceau semne de înţelegere oaspeţilor, ca şi cum ar fi zis: „Vă place? Nu-i un dar al cerului?” Mâncau apucând mâncarea cu mâinile, chiar şi supa, sorbind-o din palma adusă în formă de scoică, şi amestecând într-o singură mână lucruri diferite, şi-ndesându-şi totul în gură dintr-o singură dată. Însă numai cu mâna dreaptă, pentru că stânga o ţineau pe umărul băiatului care avea grijă să le-aducă mereu bucate noi. Şi-o luau numai ca să bea, şi ulcelele ridicându-le până deasupra capului, turnându-şi apoi băutura direct în gură ca dintr-un izvor.

Numai la sfârşitul acelui prânz de nababi Praxeas făcu un semn şi sosiră nişte nubieni care turnară un lichid alb în nişte cupe foarte mici. Poetul o dădu peste cap dintr-odată pe a lui şi pe dată se făcu roşu, scoase un fel de răget şi căzu ca mort, până ce nişte tinerei nu-l stropiră cu apă pe faţă. Praxeas lămuri că la ei nu creştea arborele vinului şi că singura băutură alcoolică pe care ştiau s-o producă provenea din fermentarea burq-ului, nişte bobiţe foarte obişnuite prin locurile acelea. Numai că puterea băuturii aceleia era atât de mare, că trebuia s-o guşti doar cu înghiţituri mici, ba chiar muindu-ţi doar limba în cupă. Un adevărat nenoroc să n-aibă vinul acela despre care se citea prin Evanghelii, pentru că preoţii din Pndapetzim, de fiecare dată când rosteau slujba, cădeau în beţia cea mai deşănţată şi se trudeau din greu să ajungă la fraza de încheiere.

„Pe de altă parte, la ce altceva ne-am putea aştepta de la monştrii ăştia?” zise cu un oftat Praxeas, retrăgându-se într-un colţ cu Baudolino, pe când ceilalţi eunuci examinau cu ţipete de curiozitate armele de fier ale călătorilor.

„Monştri?” întrebă Baudolino cu prefăcută nevinovăţie. „Avusesem impresia că nimeni aici nu-şi dă seama de ciudatele diformităţi ale celorlalţi.”

„I-oi fi auzit pe unul din ăia”, zise Praxeas cu un zâmbet de dispreţ. „Trăiesc aici împreună de secole, s-au obişnuit unii cu alţii şi refuzând să vadă monstruozitatea vecinilor lor o ignoră pe a lor înşile. Monştri, da, mai asemănători vitelor decât oamenilor şi în stare să se reproducă mai repede decât iepurii. Asta-i poporul pe care trebuie să-l guvernăm, şi cu mână de fier, ca să evităm să nu se nimicească unii pe alţii, fiecare orbit de propria-i erezie. De aceea, cu veacuri în urmă, Preotul i-a pus să trăiască aici, la marginile împărăţiei, ca să nu turbure cu vederea lor respingătoare pe supuşii săi, care sunt - te asigur de asta, domnule Baudolino - bărbaţi foarte frumoşi. Dar e firesc ca natura să nască şi monştri şi-i mai degrabă inexplicabil de ce n-a devenit până acum monstruos întregul neam omenesc, mai ales că a comis crima cea mai îngrozitoare dintre toate, crucificându-L pe Dumnezeu-Tatăl.”

Baudolino îşi dădea seama acum că şi eunucii gândeau rău şi puse câteva întrebări gazdei sale. „Unii dintre monştrii aceştia”, zise Praxeas, „cred că Fiul a fost numai adoptat de Tatăl, alţii se istovesc să discute cine din cine purcede, şi fiecare-i târât, fiindcă-i un monstru, în monstruoasa lui greşeală, înmulţind ipostazele divinităţii, crezând că Supremul Bine înseamnă trei substanţe diferite sau chiar patru. Păgâni. Există o unică substanţă divină care se manifestă în cursul faptelor omeneşti în diferite chipuri sau persoane. Unica substanţă divină, întrucât generează, este Tatăl, iar, întrucât e generat, e Fiu, pentru că sfinţeşte, e Spirit, dar e vorba de aceeaşi natură divină: restu-i ca o mască în spatele căreia Dumnezeu se ascunde. O substanţă şi o singură întreită persoană şi nu aşa cum afirmă unii eretici, trei persoane într-o substanţă. Dar, dacă-i aşa şi dacă Dumnezeu, în întregul său - şi, bagă bine de seamă,