nu delegând vreun vlăstar de-al său adoptiv -, s-a făcut carne, atunci Tatăl însuşi e cel care a pătimit pe cruce. Să-l crucifici pe Tatăl! Înţelegi tu oare? Numai un neam blestemat putea să ajungă la insulta asta, şi sarcina credinciosului este răzbunarea Tatălui. Nici o milă pentru viţa blestemată a lui Adam.”

 

De când începuse povestirea călătoriei, Nicetas ascultase în tăcere, fără să-l mai întrerupă pe Baudolino. Dar acum o făcu, pentru că-şi dădu seama că interlocutorul său era nesigur asupra interpretării pe care trebuia s-o dea celor despre care vorbea. „Crezi”, întrebă el, „că eunucii urau neamul omenesc pentru că-l făcuse să sufere pe Tatăl sau îmbrăţişaseră erezia aceea pentru că urau neamul omenesc?”

„Asta m-am întrebat şi eu, în seara aceea şi mai apoi, fără să pot răspunde.”

„Ştiu cum gândesc eunucii. Am cunoscut mulţi la palatul imperial. Încearcă să acumuleze putere ca să-şi descarce pizma faţă de toţi aceia cărora le e dat să genereze. Dar adesea, în lunga mea experienţă, am intuit că şi mulţi dintre cei care nu sunt eunuci folosesc puterea ca să exprime ceea ce altfel n-ar putea face. Şi poate că-i patimă mai răscolitoare să porunceşti decât să faci dragoste.”

„Erau şi alte lucruri care mă lăsaseră uluit. Ascultă: eunucii din Pndapetzim alcătuiau o castă care se reproducea prin elecţiune, dat fiind că natura lor nu permitea alte căi. Zicea Praxeas că de generaţii şi generaţii întregi bătrânii alegeau tineri plăcuţi şi-i aduceau la condiţia lor, făcându-i mai întâi servii lor şi apoi moştenitorii lor. De unde luau tinerii aceia, graţioşi şi bine făcuţi, dacă toată provincia Pndapetzimului era locuită numai de ciudăţenii ale naturii?”

„Cu siguranţă că eunucii veneau dintr-o ţară străină. Se-ntâmplă în multe armate şi-n administraţii publice ca acela care are puterea să nu trebuiască să aparţină de comunitatea pe care o guvernează, ca să nu încerce sentimente de duioşie sau de complicitate cu supuşii săi. Poate că aşa voise Preotul, ca să poată să ţină în supunere lumea aceea diformă şi certăreaţă.”

„Ca să-i poată trimite la moarte fără remuşcări. Pentru că din cuvintele lui Praxeas am mai înţeles încă două lucruri. Pndapetzim era ultimul avanpost înainte să înceapă împărăţia Preotului. După el, mai era doar o trecătoare între munţi care ducea în alt teritoriu, iar pe stâncile de deasupra trecătorii stăteau veşnic gărzile nubiene, gata să prăvălească grămezi de bolovani peste oricine s-ar fi aventurat în strâmtoarea aceea. La ieşirea din gura aceea începea o mlaştină fără capăt, dar o mlaştină atât de vicleană, încât cine încerca s-o străbată era supt de terenuri nămoloase sau nisipoase aflate în perpetuă mişcare şi, îndată ce începea să se scufunde până la jumătatea piciorului, nu se mai putea trage afară, până ce dispărea cu totul ca înecat în mare. În mlaştină exista un singur parcurs sigur, care-ţi îngăduia s-o străbaţi, dar era cunoscut numai eunucilor care fuseseră instruiţi să-l recunoască după anumite semne. Aşa că Pndapetzim era poarta, apărarea, zăvorul care trebuia violat dacă voiai să ajungi în împărăţie.”

„Dat fiind că voi eraţi primii vizitatori de cine ştie câte veacuri, apărarea aceea nu alcătuia un lucru prea serios.”

„Dimpotrivă. Praxeas a fost foarte vag în privinţa asta, ca şi cum numele celor care-i ameninţau era acoperit de interdicţie, dar pe urmă, cu jumătate de gură, se mulţumi să-mi spună că întreaga provincie trăia cu frica unui popor războinic, cel al hunilor albi, care de la un moment la altul ar fi putut încerca o invazie. Dacă aceia ar fi sosit la porţile Pndapetzimului, eunucii ar fi trimis monopozi, blemi şi pe toţi ceilalţi monştri să se lase masacraţi ca să oprească puţin timp cucerirea, apoi ar fi trebuit să-l conducă pe Diacon la trecătoare, să prăvălească atâtea pietroaie la vale încât să astupe orice gaură şi să se retragă în împărăţie. Dacă n-ar fi izbutit şi ar fi fost capturaţi, cum hunii albi ar fi putut să-l constrângă pe vreunul dintre ei, sub tortură, să dezvăluie singurul drum adevărat către ţara preotului, fuseseră cu toţii îndoctrinaţi în aşa fel încât, înainte de a cădea prizonieri, s-ar fi sinucis cu o otravă pe care fiecare o avea într-un săculeţ atârnat de gât, sub haine. Lucrul îngrozitor este că Praxeas era sigur că s-ar fi salvat în orice caz, pentru că-n ultimul moment i-ar fi avut ca scut pe nubieni. E un noroc, zicea Praxeas, să avem ca gardă de corp nişte circumcelioni.”

„Eu am auzit vorbindu-se de ei, dar s-a întâmplat cu multe veacuri în urmă pe coastele Africii. Existau aşadar pe-acolo nişte eretici numiţi donatişti, care considerau că biserica trebuia să fie societatea sfinţilor, dar că din păcate atunci toţi conducătorii ei erau corupţi. Aşa că, după ei, nici un preot nu putea administra sfintele taine, şi erau în război permanent cu toţi ceilalţi creştini. Cei mai hotărâţi dintre donatişti erau tocmai circumcelionii, oameni barbari de neam maur, care umblau pe câmpuri şi prin văi în căutarea martiriului, se aruncau de pe stânci asupra drumeţilor strigând Deo laudes şi-i ameninţau cu măciucile lor, impunându-le să-i ucidă, ca să poată să simtă slava sacrificiului. Şi pentru că oamenii, înspăimântaţi, refuzau să o facă, circumcelionii mai întâi îi prădau de orice avut, apoi le zdrobeau capetele. Dar credeam că exaltaţii aceştia s-au stins.”

„Evident că nubienii din Pndapetzim erau urmaşii acelora. Ar fi fost, îmi spunea Praxeas, cu obişnuitul său dispreţ pentru supuşii săi, preţioşi în război, pentru că bucuroşi s-ar fi lăsat ucişi de duşman, şi în timpul care ar fi trebuit să-i doboare pe toţi, eunucii ar fi putut să astupe trecătoarea. Dar de prea multe veacuri circumcelionii aşteptau isprava asta, nimeni nu sosea ca să invadeze provincia, ei muşcau zăbala neputând să trăiască în pace; nu-i puteau ataca şi prăda pe monştrii pe care aveau ordine să-i ocrotească şi se răcoreau vânând şi înfruntând cu mâinile goale animale sălbatice; se avântau uneori şi dincolo de Sambatyon, prin stâncăriile unde îşi aveau sălaşul himere şi manticore,