şi câte unii avuseseră bucuria să sfârşească precum Abdul. Dar nu le ajungea. Câteodată, cei mai convinşi dintre ei înnebuneau. Praxeas aflase deja că unul dintre ei în după-amiaza aceea ne implorase să-l decapităm; alţii, în vreme ce stăteau de pază la trecătoare, se aruncau de pe piscuri, şi la urma urmei era greu să-i ţii în frâu. Nu le rămânea eunucilor decât să-i păstreze în stare de veghe, punându-le în faţă în fiecare zi primejdia iminentă, făcându-i să creadă că hunii albi erau cu adevărat la porţi, şi astfel nubienii rătăceau adesea pe câmpuri ascuţindu-şi privirea, tresăltând de bucurie la orice norişor de praf care se zărea de departe, aşteptând venirea invadatorilor, într-o speranţă care-i măcina de veacuri, generaţie după generaţie. Şi în vremea asta, cum nu toţi erau cu adevărat gata de sacrificiu, dar vesteau cu voce tare dorinţa lor de martiriu ca să fie bine hrăniţi şi îmbrăcaţi, trebuia să fie cuminţiţi dându-li-se lor multe bunătăţi şi mult burq. Am înţeles că pizma eunucilor creştea din zi în zi, obligaţi să guverneze monştri pe care-i urau şi dorind să-şi încredinţeze viaţa unor mâncăi exaltaţi şi în permanenţă beţi.”

Ora era târzie şi Praxeas pusese să fie însoţiţi de garda nubiană în încăperile lor, din faţa turnului, într-un fagure de piatră de dimensiuni reduse, care înăuntru lăsa spaţiu pentru ei toţi. Urcară pe scăriţele acelea aeriene şi, istoviţi de ziua aceea ieşită din comun, dormiră până dimineaţa.

Fură deşteptaţi de Gavagai, gata să-i slujească. Fusese informat de nubieni că Diaconul era gata să-şi primească oaspeţii.

Se întorseseră la Turn, şi Praxeas în persoană îi conduse să urce brânele exterioare, până la ultimul cat. Acolo intrară pe o uşă şi se găsiră într-un coridor circular în care se deschideau multe alte uşi, una lângă alta ca un ţarc de dinţi.

 

„Am înţeles numai după aceea cum fusese conceput planul acela, domnule Nicetas. Mi-e greu să ţi-l descriu, dar voi încerca. Închipuie-ţi că acel coridor circular este periferia unui cerc, în mijlocul căruia stă un salon central, tot de formă rotundă. Fiecare uşă care se deschide în coridor duce într-un tunel, şi fiecare tunel trebuie să fie una dintre razele cercului, care duce la golul central. Dar, dacă ar fi drepte coridoarele, fiecine din coridorul circular periferic ar putea să vadă ce se petrece în salonul central şi oricine s-ar găsi în salonul central ar putea vedea dacă vine cineva luând-o printr-un tunel, însă fiecare tunel începea în linie dreaptă, dar la capăt cotea făcând o curbă, şi după ea se intra în salonul central. Aşa că nimeni din coridorul periferic nu putea să vadă salonul, fapt ce asigura retragerea celui ce-l locuia...”

„Dar nici locuitorul salonului nu putea să vadă cine soseşte, decât în ultimul moment.”

„Într-adevăr, iar amănuntul acesta m-a izbit imediat, înţelegi, Diaconul, stăpânul provinciei, stătea la adăpost de privirile indiscrete, dar în acelaşi timp putea să fie surprins fără să fie avertizat, de o vizită a eunucilor săi. Era un prizonier care nu putea fi spionat de paznicii săi, dar care nici nu putea să-i spioneze.”

 

„Eunucii aceia ai tăi erau mai vicleni decât ai noştri. Dar spune-mi acum despre Diacon.”

 

Intrară. Marele salon circular era gol, afară de câteva dulăpioare de pe lângă tron. Tronul se afla în centru, era de lemn întunecat, acoperit de un baldachin. Pe tron stătea o figură omenească învăluită într-un veşmânt întunecat, cu capul acoperit de un turban şi un văl care-i cobora pe faţă. Picioarele îi erau încălţate cu papuci închişi la culoare, şi tot închise îi erau şi mănuşile care-i acopereau mâinile, astfel că nu se putea vedea nimic din înfăţişarea celui aşezat.

Pe cele două laturi ale tronului, ghemuite în cele două laturi ale Diaconului, alte două figuri învăluite. Una dintre ele îi întindea când şi când Diaconului o cupă în care ardeau parfumuri, ca să le aspire aburii. Diaconul încerca să refuze, dar Praxeas îi făcea un semn cu care, implorând, îi poruncea să accepte, şi deci pesemne era vorba de vreun leac.

„Opriţi-vă la cinci paşi de tron, închinaţi-vă şi, înainte de a aduce salutul vostru, aşteptaţi ca El să vă invite”, şopti Praxeas.

„De ce e învăluit?” întrebă Baudolino.

„Nu se întreabă, e aşa pentru că aşa-i place.”

Făcură aşa cum li se spusese. Diaconul înălţă o mână şi spuse, în greceşte: „Încă de copil m-am pregătit pentru ziua venirii voastre. Logothetul meu mi-a spus totul şi voi fi încântat să vă stau în ajutor şi să vă ospătez în aşteptarea augustului vostru tovarăş. Am primit şi incomparabilul vostru dar. Este nemeritat, şi cu atât mai mult cu cât un dar aşa de sfânt îmi vine de la dăruitori tot atât de demni de veneraţie.”

Vocea lui era nesigură, ca de om suferind, dar timbrul era tineresc. Baudolino se pierdu în saluturi aşa de respectuoase, că nimeni n-ar fi putut să-l învinuiască după aceea că s-ar fi fălit cu demnitatea care-i fusese atribuită. Dar Diaconul observă că atâta umilinţă era semnul sfinţeniei lor, şi nu era nimic de făcut.

Apoi îi invită să se aşeze pe o cunună de unsprezece perne pe care poruncise să li se pună la cinci paşi de tron, puse să li se ofere burq cu nişte covrigei dulci cu gust cam rânced şi spuse că era nerăbdător să cunoască de la ei, care vizitaseră fabulosul Apus, dacă existau cu adevărat pe acolo toate minunăţiile despre care citise în atâtea cărţi ce-i trecuseră prin mâini. Întrebă dacă exista cu adevărat o ţară numită Enotria, unde creşte arborele din care picură băutura pe care Isus a transformat-o în propriul lui sânge. Dacă de-adevărat pe-acolo pâinea nu era turtită şi subţire de o jumătate de deget, ci se umfla miraculos în fiecare dimineaţă la cântatul cocoşului, în formă de fruct pufos şi moale sub o crustă aurie. Dacă era adevărat că pe-acolo se vedeau biserici construite în afara stâncii, dacă palatul