marelui Preot de la Roma avea tavane şi grinzi de lemn parfumat din insula legendară a Ciprului. Dacă acest palat avea uşi de piatră albastră amestecate cu corn de viperă, care împiedică pe cei ce intră prin ele să introducă venin înăuntru, şi ferestrele dintr-o astfel de piatră, că lasă lumina să treacă prin ele. Dacă în acelaşi oraş exista o mare construcţie rotundă în care acum creştinii îi mâncau pe lei şi dacă pe bolta ei apăreau două perfecte imitaţii ale soarelui şi ale lunii, mari atâta cât sunt ele de-adevărat şi care-şi străbăteau arcul lor ceresc printre păsări făcute de mână omenească, ce cântau melodii foarte plăcute. Dacă sub podeaua, şi ea din piatră transparentă, înotau peşti ce se mişcau singuri, făcuţi dintr-un fel de gresie. Dacă era adevărat că la construcţie se ajungea pe o scară unde, la baza unei anumite trepte se găsea o gaură prin care se vedeau trecând toate lucrurile din univers, toţi monştrii din adâncul mării, zorile şi seara, mulţimile ce locuiesc în Ultima Thule, un păienjeniş de şiruri de culoarea lunii în mijlocul unei piramide negre, fulgii unei substanţe albe şi reci care cad din cer peste Africa Perustă în luna lui august, toate pustiurile acestui univers, orişice literă din orice foaie a oricărei cărţi, amurguri de culoare roză deasupra Sambatyonului, tabernaculul lumii pus între două lespezi lucioase care-l reproduc la infinit, întinderi de apă ca lacurile fără ţărmuri, tauri, furtuni, toate furnicile care există pe pământ, o sferă care reproduce mişcarea stelelor, tainica palpitare a propriei tale inimi şi a propriilor viscere, şi chipul fiecăruia dintre noi când suntem transfiguraţi de moarte...

„Dar cine-i cel care povesteşte atâtea gogoşi oamenilor ăstora?” se întreba scandalizat Poetul, pe când Baudolino încerca să răspundă cu prudenţă, spunând că minunile îndepărtatului Apus erau cu siguranţă multe, chiar dacă de multe ori zvonului, care merge-n zbor făcând uriaşe văile şi munţii, îi place să mărească lucrurile şi, desigur, el putea să mărturisească faptul că nu văzuse niciodată, pe-acolo pe unde apune soarele, creştini care să mănânce lei. Poetul hohotea pe furiş: „Cel puţin nu în zilele de post...”

Îşi dădură seama că singura lor prezenţă înflăcărase fantezia acelui tânăr prinţ închis permanent în temniţa lui rotundă şi că, dacă trăieşti acolo unde se-nalţă soarele, nu poţi decât să visezi minunile apusului - mai ales, continua să murmure Poetul, din fericire în teutonică, dacă trăieşti într-un loc de căcat ca Pndapetzimul.

Apoi Diaconul înţelese că şi oaspeţii săi voiau să ştie ceva şi comentă că poate, după atâţia ani de absenţă, nu-şi mai aminteau cum să se întoarcă în împărăţia din care, potrivit tradiţiei, proveneau, asta şi pentru că în decursul veacurilor un şir de cutremure, şi alte prefaceri ale pământului aceluia al lor, modificaseră profund munţii şi câmpiile. Lămuri cât de greu era să treci strâmtoarea şi să treci de mlaştină, atrase atenţia că sta să-nceapă sezonul ploilor şi că nu era potrivit să plece în călătorie imediat. „De altfel, eunucii mei”, zise, „vor trebui să trimită mesageri la tatăl meu, ca să-i vorbească de vizita voastră, şi aceştia vor trebui să se-napoieze cu consimţământul său la călătoria voastră. Drumul e lung, şi toate astea vor lua un an şi poate şi mai mult. În timpul acesta voi va trebui să aşteptaţi sosirea fratelui vostru. Aflaţi că aici veţi fi găzduiţi după rangul vostru.” O spunea cu o voce aproape mecanică, de parcă recita o lecţie abia învăţată.

Oaspeţii îl întrebară care era funcţia şi menirea unui Diacon Ioan, iar el explică: poate că-n timpurile lor lucrurile nu mergeau încă astfel, dar legile stăpânirii fuseseră modificate chiar după plecarea Magilor. Nu trebuia să se creadă că Preotul era o singură persoană care continuase să domnească peste milenii, era mai degrabă o demnitate. La moartea fiecărui Preot, urca la tron propriul său Diacon. Imediat, atunci, demnitari din împărăţie mergeau şi vizitau toate familiile şi ghiceau, după anumite semne miraculoase, un copil care nu avea mai mult de trei luni şi care devenea viitor moştenitor şi fiu presupus al Preotului. Copilul era cedat cu bucurie de către familie şi era trimis imediat la Pndapetzim unde-şi petrecea copilăria şi tinereţea, fiind pregătit să-i urmeze tatălui adoptiv, să-l teamă, să-l cinstească şi să-l iubească. Tânărul vorbea cu voce tristă pentru că, zicea, e destinul unui Diacon să nu-şi fi cunoscut propriul tată, nici pe cel carnal, nici pe cel aparent, pe care nu-l vedea nici măcar pe catafalc, pentru că din momentul morţii lui şi până-n cel în care moştenitorul ajungea în capitala împărăţiei trecea, aşa cum spusese, cel puţin un an.

„O să văd”, zicea, „şi mă rog să se-ntâmple cât mai târziu cu putinţă, doar efigia imprimată pe linţoliul lui funebru, în care va fi învăluit înainte de funeralii, cu trupul acoperit de uleiuri şi de alte esenţe miraculoase care-şi imprimă formele în in.” Apoi spuse: „Va trebui să staţi aici mult timp şi vă cer să veniţi să mă vizitaţi din când în când. Îmi place nespus să aud povestiri despre miile de bătălii şi asedii de pe-acolo, care, se zice, fac viaţa de a fi demnă de trăit. Văd la şoldurile voastre arme cu mult mai frumoase şi mai puternice decât cele care se folosesc aici şi-mi închipui că voi înşivă aţi călăuzit oşti în bătălie, aşa cum se cuvine unor regi, în timp ce la noi, aici, ne pregătim de multă vreme de război, dar n-am avut niciodată plăcerea să comand o oaste în câmp deschis.” Nu invita, ci implora, aproape, şi pe un ton de tinerel care-şi înflăcărase mintea din cărţi de aventuri nemaiauzite.

„Numai să nu te oboseşti prea mult, stăpâne”, zise cu mare respect Praxeas. „Acum e târziu şi eşti obosit; ar fi mai bine să-ţi iei rămas-bun de la vizitatori.” Diaconul aprobă, dar, din gestul de resemnare cu care-şi însoţi salutul, Baudolino şi ai săi înţeleseră cine poruncea cu adevărat în locul acela.

 

 

31

Baudolino