către împărăţia Preotului Ioan

Baudolino povestise prea îndelung, şi Nicetas era flămând. Teofilact îl puse să stea la cină oferindu-i icre negre de diferiţi peşti, urmate de o supă cu ceapă şi ulei de măsline, servită pe un vas plin cu bucăţele de pâine, apoi un sos de moluşte tocate, asezonat cu vin, ulei, usturoi, scorţişoară, măghiran şi muştar. Nu era mult, după gusturile sale. Dar Nicetas onoră cina. În timp ce femeile, care cinaseră separat, se pregăteau de culcare, Nicetas începuse din nou să-l întrebe pe Baudolino, nerăbdător să afle dacă până la urmă ajunsese în domnia Preotului.

„Tu ai vrea să alerg, domnule Nicetas, dar noi, la Pndapetzim, am rămas timp de doi ani buni, iar vremea la început curgea parcă mereu aceeaşi. Despre Zosima, nici o ştire, şi Praxeas ne spunea să luăm aminte că, dacă nu sosea cel de-al doisprezecelea din grupul nostru, fără anunţatul dar pentru Preot, era inutil să pornim în călătorie. De altfel, în fiece săptămână ne dădea noi şi neplăcute veşti: anotimpul ploilor durase mai mult ca de obicei şi mlaştina devenise şi mai cu neputinţă de trecut, nu se primeau ştiri de la ambasadorii trimişi la Preot, poate că nu erau în stare să descopere singura potecă bună de mers... Apoi venea anotimpul bun şi se zvonea că tocmai vor veni hunii albi, un nubian îi zărise către nord, şi nu se puteau sacrifica oameni ca să ne însoţească într-o călătorie aşa de grea, şi aşa mai departe. Neştiind ce să facem, învăţam, puţin câte puţin, să ne exprimăm în feluritele limbi ale acelei ţări, acum ştiam că, dacă un pigmeu exclama Hekinah degul, voia să spună că e mulţumit şi că salutul ce trebuia schimbat cu el era Lumus kelmin pesso desmar lon emposo, adică ne angajam să nu facem război cu el şi cu poporul lui; că, dacă un uriaş răspundea Bodh-koom la o întrebare, însemna că nu ştie, că nubienii numeau nek calul, poate prin imitarea lui nekbrafpfar, care era cămila, în timp ce blemii indicau calul cu houzhmhnm, şi era singura dată când îi auzirăm pronunţând sunete care nu erau vocale, semn că inventau un termen nemaifolosit vreodată pentru un animal nemaivăzut; monopozii se rugau zicând Hai coba, care pentru ei însemna pater noster, şi numeau deba focul, deta curcubeul şi zita câinele. Eunucii, în timpul slujbei lor, îl lăudau pe Dumnezeu cântând: Khondinbas Ospamerostas, kamedumas karpanemphas, kapsimunas Kamerostas perisimbas prostamprostamas. Eram pe cale să devenim locuitori ai Pndapetzimului, aşa că blemii sau panoţii nu ni se mai păreau aşa de diferiţi de noi. Ne transformaserăm într-un pâlc de lasă-mă să te las, Boron şi Ardzrouni îşi petreceau zilele discutând despre vid, ba chiar Ardzrouni îl convinsese pe Gavagai să-i facă legătura cu un tâmplar al poncilor, şi se chiţibuşărea cu el dacă era cu putinţă să construiască numai cu lemn, fără nici un metal, una dintre pompele lui miraculoase. Când Ardzrouni se dedica isprăvii lui nebuneşti, Boron se retrăgea cu Kyot, făceau călărie în câmpie şi fabulau despre Gradal, pe când ţineau ochii bine deschişi să vadă dacă la orizont apărea sau nu fantoma lui Zosima. Poate că, sugera Boidi, apucase alt drum, se întâlnise cu hunii albi, cine ştie ce le povestise acestora, care pesemne erau nişte idolatri, şi acum îi convingea să atace regatul...

Porcelli, Cuttica şi Aleramo Scaccabarozzi, zis Ciula, care participaseră la întemeierea Alexandriei dobândind câteva cunoştinţe despre clădire, îşi vârâseră în cap să-i convingă pe locuitorii din provincia aceea că patru ziduri bine construite erau mai bune decât columbăriile lor, şi găsiseră nişte uriaşi care din meşteşug găureau locaşurile acelea în stâncă, dispuşi să înveţe cum se face mortarul şi cum se modelează cărămizile din argilă, punându-le apoi să se usuce la soare. La marginile oraşului răsăriseră vreo cinci-şase cocioabe, dar într-o bună dimineaţă şi le văzuseră ocupate de oamenii fără limbă, vagabonzi prin vocaţie şi mâncători de pâine pe veresie. Încercară să-i scoată de acolo cu pietre, dar aceia nimic. Boidi se uita în fiecare seară spre trecătoare, ca să vadă dacă se-ntorcea timpul frumos. În fine, fiecare îşi născocise ceva ca să treacă timpul, ne obişnuiserăm cu mâncarea aceea dezgustătoare, şi mai ales nu mai izbuteam să ne lipsim de burq. Ne consola faptul că împărăţia tot era la doi paşi, adică la un an de mers, dacă toate mergeau bine, dar nu mai aveam datoria să descoperim nimic, nici să găsim vreun drum, trebuia doar să aşteptăm ca eunucii să ne conducă pe drumul bun. Eram, cum s-ar spune, bine istoviţi şi ferice plictisiţi. Fiecare dintre noi, afară de Colandrino, avea destui ani; eu trecusem de cincizeci, la vârsta aceea, oamenii mor, dacă n-au şi murit de mult; îi mulţumeam lui Dumnezeu, şi se vede că aerul acela ne făcea bine, fiindcă păream toţi reîntineriţi, se pare că eu arătam cu zece ani mai puţin decât atunci când sosisem. Eram viguroşi la trup şi lâncezi la spirit, dacă pot spune aşa. Acum ne identificam în aşa măsură cu oamenii din Pndapetzim, că începuserăm până şi să ne pasionăm după dezbaterile lor teologice.”

„De partea cui eraţi?”

„În realitate, totul se ivise fiindcă Poetului îi fierbea sângele şi nu izbutea să mai stea fără o femeie. Şi să zici că reuşea până şi bietul Colandrino, dar el era un înger pe pământ, ca şi biata soră-sa. Dovada că şi ochii noştri se obişnuiseră cu locul acela am avut-o atunci când Poetul a început să fabuleze în jurul unei femei panote. Fusese atras de urechile ei curgătoare, îl stârnea albeaţa pielii ei, o găsea mlădioasă şi cu buzele bine conturate. Văzuse doi panoţi împreunându-se pe un câmp şi ghicea că experienţa trebuie să fie delicioasă: amândoi se învăluiau unul pe altul cu urechile şi copulau de parcă şedeau înlăuntrul unei cochilii sau de parc-ar fi fost carnea aceea înfăşată în foi de viţă pe care o gustasem în Armenia. Trebuie să fie splendid, zicea el. Apoi, întâmpinând reacţii