îndărătnice din partea panotei de care încercase să se apropie, îi căşunase pe o femeie a blemilor. Găsea că, lăsând la o parte lipsa capului, avea un mijloc subţire şi un vagin primitor şi că ar fi fost frumos să poată să sărute pe gură o femeie ca şi cum i-ar fi sărutat pântecele. Şi aşa că încercase să-i frecventeze pe blemii aceia. Într-o seară, ne dusese la o reuniune de-a lor. Blemii, ca şi toţi monştrii din provincie, nu ar fi admis pe nimeni dintre celelalte fiinţe la disputele lor despre lucrurile sfinte, dar noi eram altceva, nu se credea că şi noi am gândi rău, mai mult, fiecare neam credea că gândim ca ei. Singurul care ar fi voit să-şi arate neplăcerea pentru familiaritatea aceea a noastră cu blemii era, evident, Gavagai, însă acum credinciosul monopod ne adora, şi ceea ce făceam noi nu putea fi decât bun. Niţel din nevinovăţie, niţel din dragoste, se convinsese că ne duceam la ritualurile blemilor ca să-i învăţăm că Isus era fiu adoptiv al lui Dumnezeu.”

Biserica blemilor se găsea la nivelul pământului, o singură faţadă cu două coloane şi un timpan, iar restul în adâncul stâncii. Preotul lor, chema pe credincioşi la adunare bătând c-un ciocănaş într-o lespede de piatră înfăşurată cu frânghie, care scotea un sunet de clopot spart. Înăuntru, se vedea numai altarul luminat de candele care, după miros, ardeau nu ulei, ci unt, poate că din lapte de capră. Nu se aflau crucifixuri în jur, nici alte imagini, pentru că, aşa cum explica blemul care o făcea pe călăuzul, socotind ei (singurii care gândeau bine) că Verbul nu se făcuse carne, nu puteau să adore imaginea unei imagini. Şi nici nu puteau, din aceleaşi motive, să ia în serios împărtăşania, aşa că slujba lor era una fără sfinţirea ipostazelor. Nu puteau nici să citească Evanghelia, pentru că era povestirea unei înşelătorii.

Baudolino întrebă atunci ce fel de slujbă puteau să ţină, iar călăuzul zise că se uneau în rugăciune, apoi discutau împreună despre marea taină a falsei incarnări, în privinţa căreia nu izbutiseră încă să facă lumină deplină. Şi într-adevăr, după ce blemii îngenuncheaseră şi-şi închinaseră vreo jumătate de oră ciudatelor lor vocalize, preotul dăduse început celei pe care ei o numeau sfânta convorbire.

Unul dintre credincioşi se ridicase şi amintise că poate Isus cel al patimilor nu era o fantasmă propriu-zisă, cu care şi-ar fi bătut joc de apostoli, ci era o putere superioară emanată de la Tatăl, un Eon, care intrase în trupul deja existent al unui tâmplar oarecare din Galileea. Un altul atrăsese luarea aminte că poate, aşa cum unii sugeraseră, Maria o fi născut o fiinţă omenească, însă Fiul, care nu putea să se facă trup, trecuse prin ea cum trece apa printr-o ţeavă sau poate că-i intrase printr-o ureche. Atunci se făcu un cor de proteste, şi mulţi strigau „Paulicianule! Bogomilule!”, ca să spună că vorbitorul enunţase o doctrină eretică - şi într-adevăr fu alungat din templu. Un al treilea îndrăznea să spună că acela care a pătimit pe cruce era Cireneul, care-l înlocuise pe Isus în ultimul moment, dar ceilalţi îi făcuseră observaţia că pentru a înlocui pe cineva acel cineva trebuia să şi existe. Nu, răspunsese credinciosul, acel cineva înlocuit era chiar Isus ca fantasmă, care, fiind fantasmă, n-ar fi putut pătimi, iar fără Pătimire n-ar fi existat mântuire. Alt cor de proteste, pentru că, zicând astfel, se afirma că omenirea fusese mântuită de acel biet om din Cirene. Un al patrulea amintea că Verbul coborâse în trupul lui Isus în formă de porumbel în momentul botezului în Iordan, dar de bună seamă că în felul acela se confunda Verbul cu Sfântul Duh, şi trupul acela invadat nu era o fantasmă - şi atunci de ce blemii ar fi fost, ei, şi pe bună dreptate, nişte fantaziaşti?

Prins de dezbatere, Poetul întrebase: „Păi dacă Fiul neîntrupat era doar o fantasmă, atunci de ce în grădina Măslinilor rosteşte cuvinte de disperare, iar pe cruce se văietă? Ce-i pasă unei fantasme dumnezeieşti dacă-i bat cuie într-un trup care-i pură aparenţă? Juca doar un rol, ca un histrion?” Spusese acestea gândindu-se s-o seducă, dând dovadă de ascuţime de minte şi de dorinţă de cunoaştere, pe femeia blemă pe care o ochise, dar obţinu efectul opus. Întreaga adunare începu să strige: „Anatema! Anatema!”, şi prietenii noştri pricepură că sosise momentul să părăsească sinedriul acela. Şi aşa se-ntâmplă că Poetul, prin exces de subtilitate teologică, nu reuşi să-şi satisfacă straşnica-i patimă carnală.

 

Pe când Baudolino şi ceilalţi creştini se dedicau acestor experienţe, Solomon îi întreba unul câte unul pe toţi locuitorii din Pndapetzim ca să afle ceva despre triburile dispărute. Menţiunea făcută de Gavagai despre rabini, din prima zi, îi spunea că se afla pe drumul cel bun. Însă, fie că monştrii de diferite rase nu ştiau cu adevărat nimic, fie că argumentul era tabu, Solomon nu reuşea să scoată absolut nimic. Până la urmă unul dintre eunuci îi spuse că da, tradiţia voia ca prin stăpânirea Preotului Ioan să fi trecut nişte comunităţi de iudei, şi asta cu multe veacuri în urmă, dar că, după aceea, ei hotărâseră să pornească din nou în călătorie, poate de teamă că ameninţarea cu invazia hunilor albi i-ar fi obligat să-nfrunte o nouă diasporă, şi numai Dumnezeu ştia unde anume se duseseră. Solomon hotărî că eunucul minţea şi continua să aştepte momentul în care s-ar fi dus în împărăţie, unde cu siguranţă şi-ar fi găsit coreligionarii.

Uneori, Gavagai încerca să-i convertească la gândirea cea dreaptă. Tatăl e atâta de perfect şi de îndepărtat de noi cum nu se mai poate în univers, nu-i aşa? Şi deci cum putea să fi dat naştere unui Fiu? Oamenii dau naştere fiilor ca să se poată prelungi în urmaşi şi să trăiască în ei şi în timpul pe care nu-l vor vedea, deoarece vor fi luaţi de moarte. Însă un Dumnezeu care are nevoie să dea naştere unui Fiu înseamnă că n-ar mai fi