perfect încă de la începutul veacurilor. Iar dacă Fiul ar fi existat dintotdeauna dimpreună cu Tatăl, fiind de aceeaşi divină esenţă sau natură, cum vrem să spunem (aici Gavagai se încurca reluând termeni greceşti ca ousia, hypostasis, physis şi hyposopon, pe care nici Baudolino nu izbutea să-i descifreze), am avea cazul incredibil că un Dumnezeu, prin definiţie nenăscut, este de la începutul veacurilor generat. Deci Cuvântul, Verbul pe care Tatăl îl generează ca să se ocupe de mântuirea neamului omenesc, nu e din substanţa tatălui: este generat după aceea, desigur, înainte de lume şi superior oricărei creaturi, dar tot aşa, cu siguranţă, inferior Tatălui. Crist nu e putere a lui Dumnezeu, insista Gavagai, sigur că nu-i o putere oarecare cum e lăcusta, ba chiar e mare putere, dar de prim-născut şi nu de înnăscut.

„Aşadar, pentru voi, Fiul”, îl întreba Baudolino, „a fost doar adoptat de Tatăl, şi deci nu e Dumnezeu.”

„Nu, dar tot e foarte sfânt, aşa cum foarte sfânt e Diacon care stă drept fiu adoptiv Preotului. Dacă aşa este cu Preot, de ce să nu fie şi cu Dumnezeu? Eu ştie că Poet întrebat pe blemi pentru ce, dacă Isus fantasmă, el se teme în Grădină cu Măslini şi plânge pe cruce. Blemi, care gândeşte rău, nu ştie să răspundă. Isus nu fantasmă, ci Fiu adoptiv, iar Fiu adoptiv nu ştie totul ca Tatăl său. Înţelege tu? Fiu nu e omoousios, din aceeaşi substanţă, a Tatălui, ci omoiusios, e din asemănătoare, dar nu egală, substanţă. Noi nu este eretici ca anomei: ei consideră Verb nici măcar asemănător Tatălui, ci cu totul diferit. Dar din fericire la Pndapetzim nu stă anomei. Ei gândeşte mai rău ca toţi.”

 

Dar cum Baudolino, când citase această poveste, mai spusese şi că ei continuau să întrebe ce deosebire era între omoousios şi omoiusios şi dacă Domnul-Dumnezeu putea fi redus la aste două cuvinţele, Nicetas zâmbise: „Este, este deosebire. Poate că la voi, în Apus, aceste diatribe au fost uitate, dar în imperiul nostru, al romanilor, au continuat îndelung şi au existat oameni care au fost excomunicaţi, alungaţi sau chiar ucişi, pentru nişte nuanţe de soiul acesta. Ceea ce mă miră este că aceste dispute, care la noi au fost încheiate de mult timp, supravieţuiesc şi acum pe pământul acela de care-mi vorbeşti.”

Şi pe urmă gândea: eu mă-ndoiesc permanent că Baudolino acesta îmi spune gogoşi, dar un barbar pe jumătate ca el, trăit între alamani şi milanezi, care abia fac deosebire între Sfânta Treime şi Sfântul Carol cel Mare, n-ar putea şti lucrurile astea de nu le-ar fi auzit pe-acolo. Sau poate le-o fi auzit altundeva?

 

Din când în când, prietenii noştri erau invitaţi la dezgustătoarele cine ale lui Praxeas. Încurajaţi de burq, trebuie că spuseseră, mai pe la sfârşitul vreunuia din banchetele acelea, lucruri destul de neconvenabile pentru nişte Magi, iar pe de altă parte, acum Praxeas căpătase încredere în ei. Aşa că într-o noapte, când era beat şi el, ca şi ei, spusese: „Domnilor şi preaplăcuţi oaspeţi, am reflectat îndelung la orice cuvânt pe care l-aţi rostit de când aţi sosit aici şi mi-am dat seama că nu aţi afirmat niciodată că sunteţi Craii pe care-i aşteptam. Eu continui să cred că sunteţi, dar dacă din întâmplare, zic aşa, din întâmplare, nu aţi fi, n-ar fi vina voastră că toţi cred asta. În orice caz, îngăduiţi-mi să vă vorbesc ca un frate. Aţi văzut ce cloacă de erezii este Pndapetzimul şi cât este de greu să ţii în frâu această adunătură monstruoasă, pe de o parte cu spaima de hunii albi, iar pe de alta făcându-ne interpreţii voinţei şi ai cuvântului acelui Preot Ioan pe care ei nu l-au văzut niciodată. La ce poate servi tânărul nostru Diacon vă veţi fi dat şi voi seama. Dacă noi, eunucii, putem să contăm pe sprijinul şi pe autoritatea Magilor, puterea noastră sporeşte. Sporeşte şi se întăreşte aici, dar s-ar putea întinde şi... în altă parte.”

„În stăpânirea Preotului?” întrebă Poetul.

„Dacă voi aţi ajunge acolo, ar trebui să fiţi recunoscuţi ca Stăpânii legitimi. Voi, ca să ajungeţi acolo, aveţi nevoie de noi, iar noi avem nevoie de voi aici. Noi suntem un neam ciudat, nu ca monştrii de pe-aici care se reproduc după mizerabilele legi ale cărnii. Devenim eunuci pentru că ceilalţi eunuci ne-au ales şi ne-au făcut astfel. În ceea ce mulţi consideră că-i o nenorocire noi ne simţim cu toţii uniţi într-o singură familie, spun noi împreună cu toţi ceilalţi eunuci care guvernează în altă parte, şi ştim că există unii foarte puternici şi în îndepărtatul Occident, ca să nu mai spun de atâtea alte regate din India şi din Africa. Ar fi de ajuns ca, dintr-un centru foarte puternic, noi să-i putem lega împreună cu noi într-o alianţă secretă pe toţi confraţii noştri din toate ţările, şi vom fi alcătuit cel mai mare dintre toate imperiile. Un imperiu pe care nimeni nu-l poate cuceri sau distruge, pentru că nu ar fi făcut din armate şi teritorii, ci dintr-un păienjeniş de înţelegeri reciproce. Voi aţi fi simbolul şi garanţia puterii noastre.”

În ziua următoare, Praxeas îl văzu pe Baudolino şi-i mărturisi că avea impresia că spusese, cu o seară înainte, lucruri rele şi absurde, pe care nu le gândise niciodată. Cerea iertare, implora să se uite cuvintele lui. Îl părăsise în timp ce-i tot repeta: „Te rog, aminteşte-ţi că trebuie să le uiţi.”

„Preot sau nepreot”, comentase chiar în aceeaşi zi Poetul, „Praxeas ne oferă o împărăţie.”

„Tu eşti nebun”, îi zisese Baudolino, „noi avem o misiune, şi i-am jurat lui Frederic.”

„Frederic e mort”, răspunsese sec Poetul.

 

Cu îngăduinţa eunucilor, Baudolino se ducea adesea să-l viziteze pe Diacon. Deveniseră prieteni, Baudolino îi povestea despre distrugerea Milanului, despre întemeierea Alexandriei, despre cum se escaladează zidurile sau despre ce trebuie făcut ca să se incendieze balistele sau berbecii asediatorilor. La aceste povestiri Baudolino ar fi zis că tânărului Diacon îi străluceau ochii,