Apoi Baudolino îl întreba pe Diacon despre controversele teologice care se aprind în provincia sa şi i se părea că, răspunzându-i, Diaconul surâdea cu melancolie. „Regatul Preotului”, zicea el, „e foarte vechi, şi în el şi-au găsit refugiu toate sectele care în decursul veacurilor fuseseră excluse din lumea creştinilor de la Apus”, şi era clar că pentru el şi Bizanţul, despre care ştia prea puţin, era Extremul Occident. „Preotul n-a vrut să-i ia nici unuia dintre aceşti exilaţi propria credinţă, iar predania multora dintre ei a sedus feluritele neamuri care locuiesc regatul. Dar, pe urmă, ce contează să ştim cum este cu adevărat Preasfânta Treime? E de ajuns ca oamenii ăştia să urmeze preceptele din Evanghelie, şi nu se vor duce în Iad numai pentru că gândesc că Sfântul Duh purcede numai de la Tatăl. Sunt oameni buni, îţi vei fi dat seama, şi-mi moare inima să ştiu că într-o zi vor trebui poate să piară toţi, ca să ţină piept împotriva hunilor albi. Vezi, atâta timp cât tatăl meu va fi viu, voi domni peste un regat de muritori. Dar poate că voi muri eu întâi.”

„Ce spui, stăpâne? După voce şi prin însăşi demnitatea ta de preot ereditar, ştiu că nu eşti bătrân.” Diaconul scutura din cap. Baudolino, atunci, ca să-l destindă, încerca să-l facă să râdă, povestindu-i isprăvile lui şi ale altora, ca studenţi la Paris, dar îşi dădea seama că-n felul acesta agita în inima omului aceluia dorinţe aprige şi mânia de a nu putea să şi le împlinească niciodată. Făcând astfel, Baudolino se arăta drept cel care era şi cel care fusese, uitând că era unul dintre Magi. Dar şi Diaconul acum nu mai făcea caz de asta şi lăsa să se înţeleagă că în acei unsprezece Magi el nu crezuse niciodată şi doar spusese lecţia sugerată lui de către eunuci.

Într-o zi, Baudolino, în faţa nemulţumirii lui evidente de a se simţi exclus de la bucuriile pe care tinereţea le îngăduie tuturor, încercă să-i spună că poţi avea inima plină de iubire chiar şi pentru o iubită de neajuns, şi-i povesti despre pasiunea lui pentru o doamnă foarte nobilă şi despre scrisorile pe care i le scria. Diaconul punea întrebări cu voce aţâţată, apoi exploda într-un vaiet de animal rănit: „Totul îmi este interzis, Baudolino, chiar şi o iubire doar visată. De-ai şti cum aş dori să călăresc în fruntea unei oşti, simţind mireasma vântului şi pe aceea a sângelui. De o mie de ori e mai bine să mori în bătălie şoptind numele iubitei decât să rămâi în peştera asta să aştepţi... ce? Poate nimic...”

„Dar tu, o, stăpâne”, îi zicea Baudolino, „tu eşti menit să devii capul unui mare imperiu, tu - Dumnezeu să-l ţină mult timp pe tatăl tău - vei ieşi într-o zi din grota asta, iar Pndapetzim va fi numai ultima şi cea mai depărtată dintre provinciile tale.”

„Într-o zi voi face, într-o zi voi fi...” murmură Diaconul „Cine mă asigură? Vezi, Baudolino, chinul meu adânc, Dumnezeu să-mi ierte îndoiala asta care mă roade, este că împărăţia nu există. Cine mi-a vorbit despre ea? Eunucii, încă de pe când eram copil. De la cine se întorc mesagerii pe care ei, după cum zic, îi trimit tatălui meu? De la ei, de la eunuci. Aceşti mesageri au plecat ei cu adevărat? S-au întors cu adevărat? Au existat cu adevărat? Eu ştiu totul doar de la eunuci. Şi dacă totul, provincia asta, poate întregul univers, o fi rodul unui complot al eunucilor, care-şi bat joc de mine ca de ultimul nubian sau monopod? Şi dacă n-or exista nici măcar hunii albi? Tuturor oamenilor le este cerută o credinţă de nestrămutat ca să creadă în creatorul cerurilor şi al pământului şi în tainele cele mai de nepătruns ale sfintei noastre religii, chiar şi când ele repugnă intelectului nostru. Dar cerinţa de a crede în acest Dumnezeu de neînţeles este infinit mai puţin severă decât aceea ce mi se adresează mie, să cred numai în eunuci.”

„Nu, stăpâne, nu, prietene al meu”, îl consola Baudolino, „domnia tatălui tău există, pentru că eu am auzit vorbindu-se de ea nu de la eunuci, ci de la persoane care credeau în ea. Credinţa e cea care face lucrurile să devină adevărate; concetăţenii mei au crezut într-un oraş nou, unul care să-i facă spaimă unui mare împărat, şi oraşul a răsărit pentru că ei voiau să creadă în el. Domnia Preotului e adevărată, pentru că eu şi tovarăşii mei am consacrat două treimi din viaţa noastră ca s-o căutăm.”

„Cine ştie”, zicea Diaconul, „dar, chiar dacă există, eu nu o voi vedea.”

„Ei, bine, ajunge”, îi spusese într-o zi Baudolino. „Te temi că împărăţia nu există şi, aşteptând să o vezi, te istoveşti într-un chin fără sfârşit, care te va ucide. În fond nu datorezi nimic nici eunucilor, nici Preotului. Ei te-au ales pe tine, tu erai un sugar şi nu puteai să-i alegi pe ei. Vrei o viaţă de aventură şi de glorie? Pleacă, urcă-te pe unul dintre caii noştri, du-te în pământurile din Palestina unde creştini viteji se bat împotriva maurilor. Devino eroul care ai vrea să fii, castelele din Pământul Sfânt sunt pline de principese care şi-ar da viaţa pentru un surâs de-al tău.”

„Ai văzut vreodată surâsul meu?” întrebă atunci Diaconul. Cu un singur gest îşi smulse vălul de pe faţă, şi lui Baudolino îi apăru o mască spectrală, cu buzele roşii care descopereau gingii putrede şi dinţi cariaţi. Pielea feţei i se zbârcise, şi pe alocuri i se retrăsese de tot, arătând carnea, de un roz respingător. Ochii îi luceau sub pleoape urduroase şi mâncate. Fruntea îi era o singură plagă. Avea păr lung, şi o barbă rară şi bifurcată acoperea ceea ce-i mai rămăsese din bărbie. Diaconul îşi scoase mănuşile şi apărură nişte mâini slăbite, acoperite de noduli întunecaţi.

„Asta-i lepra, Baudolino, lepra care nu-i iartă nici pe regi, nici pe