alţi puternici ai pământului. De la vârsta de douăzeci de ani port cu mine acest secret, pe care poporul meu nu-l ştie. Le-am cerut eunucilor să trimită mesaje tatălui meu, ca să ştie că nu voi ajunge să-i urmez, şi deci să se grăbească să crească un alt moştenitor - să spună şi că sunt mort, m-aş duce să mă ascund în vreo colonie cu cei asemenea mie şi nimeni n-ar mai şti nimic de mine. Dar eunucii spun că tatăl meu vrea ca eu să rămân. Iar eu nu cred. Eunucilor le convine un Diacon slab, poate că eu voi muri, iar ei vor continua să ţină trupul meu îmbălsămat în caverna asta, guvernând în numele cadavrului meu. Poate că la moartea Preotului unul dintre ei va lua locul meu şi nimeni nu va putea spune că nu sunt eu, pentru că aici nimeni nu m-a văzut la faţă, iar în regat m-au văzut când încă mă mai alăpta mama mea. Iată, Baudolino, de ce accept moartea prin post îndelungat, eu care de moarte sunt pătruns până la oase. Nu voi fi niciodată călăreţ, nu voi fi niciodată amant. Chiar şi tu acum, nici măcar nu ţi-ai dat seama, ai făcut trei paşi înapoi. Şi dacă ai observat, cel puţin la cinci paşi stă Praxeas când îmi vorbeşte. Vezi, singurii care îndrăznesc să-mi stea alături sunt aceşti doi eunuci cu văl, tineri ca şi mine, loviţi de acelaşi rău ca şi mine şi care pot atinge obiectele pe care le-am atins eu, fără să aibă nimic de pierdut. Lasă-mă să mă acopăr din nou, poate iarăşi n-ai să mă mai crezi nedemn de compătimirea ta, dacă nu de prietenia ta.”

„Căutam cuvinte de mângâiere, domnule Nicetas, dar nu izbuteam să găsesc. Tăceam. Apoi i-am spus că poate, dintre toţi cavalerii care mergeau la asaltul unui oraş, el era adevăratul erou, care-şi consuma soarta în tăcere şi demnitate. Mi-a mulţumit, şi pentru ziua aceea mi-a cerut să plec. Dar acum mă apropiasem sufleteşte de nenorocitul acela, începusem să-l frecventez în fiecare zi, îi povesteam despre lecturile mele de altădată, despre certurile auzite la Curte, îi descriam locurile pe care le văzusem, de la Ratisbona la Paris, de la Veneţia la Bizanţ, şi apoi Iconiumul şi Armenia, şi popoarele pe care le întâlniserăm în călătoria noastră. Era menit să moară fără să fi văzut vreodată altceva decât criptele din Pndapetzim, şi eu încercam să-l fac să trăiască cu ajutorul povestirilor mele. Şi poate am mai şi inventat, i-am vorbit de oraşe pe care nu le vizitasem niciodată, de bătălii în care nu luptasem, de prinţese pe care nu le posedasem. Îi povesteam minunăţiile pământului de unde apune soarele. L-am făcut să se bucure de asfinţiturile de pe Propontida, de lucirile de smarald din laguna veneţiană, de o vale din Hibernia, în care şapte biserici albe se aştern pe ţărmurile unui lac tăcut, printre turme de oi tot atât de albe, i-am povestit cum Alpii Pirineici sunt mereu acoperiţi de o substanţă pufoasă şi albă care vara se topeşte în cascade maiestuoase şi se împrăştie prin fluvii şi prin râuşoare de-a lungul povârnişurilor abrupte cu castani, i-am spus despre deşerturile de sare care se-ntind pe coastele Apuliei, l-am făcut să tremure evocându-i mări pe care nu navigasem niciodată, din care saltă peşti mari cât un viţel, atât de blânzi, încât oamenii pot să-i călărească, i-am spus de călătoriile Sfântului Brandan la Insulele Fericite şi cum într-o zi, crezând că acostează pe un uscat din mijlocul mării, coborâse pe spatele unei balene, care-i un peşte mare cât un munte, în stare să înghită o corabie întreagă, dar a trebuit să-i explic ce sunt corăbiile, peşti de lemn care brăzdează apele mişcând aripi albe, i-am înşirat fiarele nemaivăzute din ţara mea, cerbul, care are două mari coarne în formă de cruce, barza, care zboară din uscat în uscat şi are grijă de propriii ei părinţi îmbătrâniţi ducându-i pe spinare prin ceruri; buburuza, care-i asemănătoare unei mici ciupercuţe, roşie şi picurată cu pete de culoarea laptelui; şopârla, care-i ca un crocodil, dar atât de mică încât trece pe sub uşi; cucul care-şi depune ouăle în cuibul altor păsări; bufniţa, cu ochii rotunzi care-n noapte par două lumânări, şi trăieşte mâncând uleiul din candelele din biserici; ariciul, animal cu spinarea plină de ace, care suge laptele vacilor; stridia, sipet viu, care produce uneori o frumuseţe moartă, dar de o valoare nepreţuită; privighetoarea, care veghează noaptea cântând şi trăieşte în adorarea trandafirului; langusta, monstru cu platoşă, de un roşu învăpăiat, care fuge îndărăt ca să se ferească de cei care poftesc la carnea ei; anghila, şarpe înspăimântător acvatic, de un gust bun şi gras; pescăruşul, care zboară deasupra apelor de parcă ar fi un înger al Domnului, dar scoate nişte ţipete stridente ca un demon; mierla, pasăre neagră cu ciocul galben care vorbeşte ca noi, sicofant care spune ceea ce i-a încredinţat stăpânul; lebăda care brăzdează maiestuoasă apele unui lac şi cântă în clipa morţii o melodie foarte dulce; nevăstuica, unduioasă ca o copilă; şoimul, care zboară drept în jos asupra prăzii lui şi o aduce călăreţului care l-a crescut. Mi-am închipuit strălucirea pietrelor preţioase pe care nu le-a văzut niciodată - şi nici eu -, petele purpurii şi lăptoase ale murrinei, venele vineţii şi albe ale unor pietre egiptene, candoarea oricalcului, transparenţa cristalului, scânteierea diamantului şi apoi i-am slăvit splendoarea aurului, metal moale ce se poate întinde în foiţe fine, sfârâitul tăişurilor încinse atunci când sunt cufundate în apă pentru a fi călite, câte relicvarii de neînchipuit se văd prin tezaurele marilor abaţii, cât de înalte şi de ascuţite sunt turnurile bisericilor noastre, cât de înalte şi drepte sunt coloanele Hipodromului din Constantinopole, ce fel de cărţi leagă iudeii, presărate cu semne care par gângănii, şi ce sunete pronunţă când le citesc, cum un mare rege creştin primise de la un calif un cocoş de fier care cânta singur la orice răsărit al soarelui, ce anume este sfera care se-nvârte scuipând abur, cum ard oglinzile