lui Arhimede, cât de înspăimântător este să vezi noaptea o moară de vânt, şi apoi i-am povestit despre Gradal, despre cavalerii care şi acum îl mai caută în Bretagne, despre noi care aveam să-l predăm înapoi tatălui său imediat ce-l vom fi găsit pe infamul de Zosima. Văzând că aceste splendori îl fermecau, dar inaccesibilitatea lor îl întrista, m-am gândit că era bine, pentru a-l convinge că nu chinul său era cel mai rău, să-i povestesc despre supliciul lui Andronic cu amănunte care să întreacă de departe ceea ce i se făcuse, despre masacrele din Crema, ale prizonierilor cu mâinile, urechile şi nasul tăiate, am făcut să-i fluture prin faţa ochilor boli de negrăit faţă de care lepra era răul cel mai mic, i-am descris ca îngrozitor de cumplite scrofula, erizipelul, strechea, herpesul, muşcătura tarantulei, scabia care te face să-ţi scarpini pielea solz cu solz, acţiunea ca de ciumă a aspidei, supliciul Sfintei Agata căreia i-au smuls sânii, cel al Sfintei Lucia căreia i-au scos ochii, cel al Sfântului Sebastian străpuns de săgeţi, cel al Sfântului Ştefan cu craniul zdrobit de pietre, cel al sfântului Laurenţiu fript pe un grătar la foc mic, şi am mai inventat şi alţi sfinţi şi alte grozăvenii, cum ar fi sfântul Ursiciniu, care a fost tras în ţeapă de la anus până la gură, Sfântul Sarapion jupuit, Sfântul Mopsuestiu legat cu cele patru membre de patru cai înfuriaţi şi apoi sfârtecat, Sfântul Draconţiu obligat să înghită păcură încinsă... Mi se părea că aceste orori îi aduceau uşurare, apoi mă temeam că am exagerat şi treceam să-i descriu alte frumuseţi ale lumii, al căror gând era cel mai des refacerea prizonierului, graţia adolescentelor pariziene, leneşa venustate a prostituatelor veneţiene, incomparabila carnaţie a unei împărătese, râsul copilăresc al Colandrinei, ochii unei prinţese îndepărtate. Se aprindea, cerea să-i mai povestesc, întreba cum era părul Melisendei, contesă din Tripoli, buzele acelor frumuseţi fugare care-i fermecaseră pe cavalerii din Brucelandia mai mult decât Sfântul Gradal, iar se aprindea; Dumnezeu să mă ierte, dar cred că o dată sau de două ori a avut o erecţie şi că a simţit plăcerea de a-şi împrăştia propria-i sămânţă. Şi iarăşi, căutam să-l fac să înţeleagă cât de bogat e universul în mirodenii cu parfumuri care alină nervii, şi, fiindcă nu le-aveam cu mine, încercam să-mi aduc aminte şi numele celor pe care le cunoscusem, şi numele celor pe care le cunoşteam numai după nume, crezând că numele acelea or să-l îmbete ca nişte miresme, şi-i numeam, malabatru, răşină parfumată, tămâie, nard, cedru, sandrac, scorţişoară, santal, şofran, ghimbir, cardamă, siminichie, zedoarie, dafin, magheran, coriandru, mărar, tarhon, cuişoară, susan, mac, nucşoară, lămâiţă, chimion. Diaconul asculta pe pragul leşinului, îşi atingea faţa ca şi cum bietul său nas nu putea suporta toate acele arome, întreba plângând ce anume-i dăduseră să mănânce până atunci blestemaţii aceia de eunuci, sub pretextul că era bolnav, lapte de capră şi pâine muiată-n burq, care ziceau că-i bună pentru lepră, şi el îşi petrecea zilele idioţit, aproape întotdeauna dormind şi cu acelaşi gust în gură, zi după zi.”

„Îi grăbeai moartea, aducându-l la marginile freneziei şi al consumării tuturor simţurilor sale. Şi-ţi satisfăceai gustul tău pentru povestit, erai mândru de născocirile tale.”

„Poate, dar pentru puţinul pe care l-a mai trăit l-am făcut fericit. Şi apoi, eu îţi povestesc despre colocviile acestea ale noastre ca şi cum s-ar fi petrecut toate într-o singură zi, dar între timp şi-n mine se aprinsese o flacără nouă şi trăiam într-o stare de exaltare continuă, pe care încercam să i-o transmit, dându-i sub haine minţite o parte din bunul meu. O întâlnisem pe Ypatia.”

 

 

32

Baudolino vede o doamnă cu un unicorn

 

„Mai întâi a fost povestea cu oastea monştrilor, domnule Nicetas. Groaza de hunii albi sporise, mai copleşitoare ca oricând, pentru că un monopod, care îndrăznise să ajungă până la hotarele ultime ale provinciei (făpturilor acelora le plăcea uneori să alerge la nesfârşit, de parcă voinţa lor era dominată de piciorul acela al lor neobosit), se întorsese spunând că-i văzuse: erau galbeni la faţă, cu mustăţi foarte lungi şi de statură mică. Urcaţi pe cai mici ca şi ei, însă foarte iuţi, păreau că formează cu ei un singur trup. Călătoreau prin deşerturi şi prin stepe ducând cu ei, în afară de arme, doar câte o ploscă de piele şi o mică oală de pământ ars ca să-şi fiarbă mâncarea pe drum, dar puteau călări zile şi zile întregi fără să mănânce şi să bea. Atacaseră caravana unui calif, cu sclavi, odalisce, cămile, care-şi pusese tabăra în corturi somptuoase. Războinicii califului se repeziseră către huni, şi erau frumoşi şi groaznici la vedere, oameni foarte mari care săreau pe cămilele lor, înarmaţi cu straşnice săbii încovoiate. Sub asaltul acela, hunii se prefăcuseră că se retrag, trăgându-se în spatele urmăritorilor, apoi se aşezaseră în cerc, se roteau în jurul duşmanilor şi, scoţând urlete sălbatice, îi nimiciseră. Invadaseră apoi tabăra şi tăiaseră gâtul tuturor supravieţuitorilor - femeilor, slugilor, tuturor, chiar şi copiilor - lăsând viu un singur martor al măcelului.

Incendiaseră corturile şi-şi reluaseră cavalcada fără ca măcar să se dedea jafului, semn că distrugeau numai ca să se răspândească-n lume zvonul că pe unde treceau ei nu mai creştea iarba, iar la următoarea ciocnire victimele lor să fie deja paralizate de groază. Poate că monopodul vorbea după ce se întremase cu burq, dar cine putea controla dacă raporta lucruri văzute sau pălăvrăgea? Frica şerpuia prin Pndapetzim, se simţea în aer, în glasurile scăzute cu care lumea făcea să circule veştile din gură-n gură, de parcă năvălitorii ar fi putut să le audă. În situaţia asta, Poetul hotărâse să ia în serios ofertele, fie ele şi travestite în aiureli de beţiv, ale lui Praxeas. Îi spusese că hunii albi puteau sosi dintr-un moment în altul şi ce anume aveau să le opună? Nubienii, sigur, luptători gata de sacrificiu, dar pe urmă? În afară