Cărți «Baudolino citește romane online gratis .pdf 📖». Rezumatul cărții:
„Se poate aspira la coroana imperială după ce ai fost un condotier victorios. Cel puţin aşa s-a întâmplat de diferite ori la noi la Bizanţ.”
„Sigur că asta era propunerea prietenului meu. Eunucii au fost de acord imediat. După mine, cât timp ar fi fost pe pace, Poetul cu armata lui nu constituia o primejdie, iar dacă ar fi fost război, putea cel puţin să întârzie intrarea acelor smintiţi în oraş, lăsându-le lor mai mult timp ca să treacă munţii. Şi apoi alcătuirea unei armate îi ţinea supuşii în stare de veghe supusă, iar faptul că asta ar fi vrut ei dintotdeauna era sigur.”
Baudolino, care nu iubea războiul, ceru să rămână pe dinafară. Nu şi ceilalţi. Poetul considera că cei cinci alexandrini erau buni căpitani, pentru că supravieţuiseră asediului oraşului lor, şi de partea cealaltă, adică aceea a învinşilor. Se încredea şi în Ardzrouni, care poate i-ar fi învăţat pe monştri să construiască niscaiva maşini de război. Nu-l dispreţuia nici pe Solomon: o armată, zicea, trebuie să aibă cu sine un expert în medicină, fiindcă nu faci omletă fără să spargi ouăle. Până la urmă, hotărâse că şi Boron şi Kyot, pe care-i considera nişte visători, ar fi putut avea un rol în planul său, deoarece ca oameni de litere puteau ţine registrele armatei, puteau da ajutor la bagaje şi puteau avea grijă de întremarea luptătorilor.
Se uitase cu atenţie la natura şi la virtuţile feluritelor rase. Despre nubieni şi despre pigmei nimic de zis, era vorba doar să stabilească în ce poziţie să-i pună într-o eventuală bătălie. Monopozii, iuţi cum erau, puteau fi folosiţi ca escadroane de asalt, ca să poată să se apropie de inamic lunecând grabnic printre ferigi şi ierburişuri, sărind pe neaşteptate fără ca mutrele alea galbene cu mustăţi mari să fi avut timp să bage de seamă. Era de ajuns să-i înveţe la mânuitul sarbacanei sau al ţevii, cum sugerase Ardzrouni, uşor de construit, mai ales că zona abunda în trestie. Poate că Solomon, printre toate ierburile acelea de la piaţă, ar fi putut găsi vreo otravă în care să îmbibe săgeţile şi să n-o facă atâta pe păpuşica, pentru că războiu-i război. Solomon răspundea că poporul lui, pe timpurile romanilor, le dăduse de furcă acestora, pentru că iudeii nu erau oameni care primeau palme fără să zică nimic, cum credeau creştinii.
Uriaşii puteau fi foarte bine folosiţi, nu de departe, pentru ochiul acela unic pe care-l aveau, ci pentru o înfruntare de aproape, de pildă ţâşnind din ierburi imediat după atacul monopozilor. Înalţi cum erau, ar fi putut să lase în urmă cu mult caii mititei ai hunilor albi şi să le pună stavilă cu câte un pumn în bot, să-i apuce cu mâinile goale de coamă, să-i scuture atâta cât trebuia ca să facă să cadă călăreţul din şa şi să-i termine cu o lovitură de picior, care, ca mărime, acest picior era de două ori cât cel al unui monopod.
De o folosinţă mai nesigură rămâneau blemii, poncii şi panoţii. Ardzrouni sugerase că aceştia din urmă, cu urechile de care dispuneau, ar fi putut fi folosiţi ca să planeze din înălţime. Dacă păsările se ţin în aer bătând din aripi, de ce n-ar fi putut s-o facă şi panoţii cu urechile, era de acord Boron, şi slavă domnului că nu le bat în vid. Deci panoţii erau de ţinut la păstrare pentru momentul nefericit în care hunii albi, după ce ar fi trecut de primele linii de apărare, ar fi intrat în oraş. Panoţii aveau să-i aştepte din înălţimea adăposturilor lor rupestre, să le sară în cap, şi-ar fi putut să le taie gâtul dac-ar fi fost bine învăţaţi să mânuiască un cuţit, fie el şi de obsidiană. Blemii nu erau de folosit ca observatori, deoarece, ca să vadă, ar fi trebuit să iasă la iveală cu bustul întreg, iar asta, în termeni de război, ar fi însemnat sinucidere. Însă, dispuşi unde trebuie, ca trupă de asalt nu erau răi, pentru că hunul alb a fost (se presupune) obişnuit să ochească la cap, iar când te afli în faţa unui duşman fără cap, ai cel puţin o clipită de uluire. Iar clipita asta ar fi trebuit s-o exploateze blemii apropiindu-se de cai cu securi de piatră.
Poncii erau punctul slab al meşteşugului militar al Poetului, deoarece cum poţi să trimiţi la înaintare oameni cu penisul pe pântece, care la primul impact o şi iau la boaşe şi rămân laţi la pământ strigându-şi mamele? Se puteau folosi totuşi ca trupe de recunoaştere, căci se descoperise că penisul acela al lor era pentru ei ca antena anumitor insecte, care, la cea mai mică variaţie a vântului sau a temperaturii, se ridica şi începea să vibreze. Şi deci puteau avea rolul de informatori, trimişi în avangardă, iar dacă i-ar fi omorât cumva pe toţi de prima dată, zicea Poetul, războiu-i război şi nu-ţi lasă loc de creştineasca milă.
Pe cei fără limbă la început se gândiseră să-i lase să fiarbă-n zeama lor, pentru că, nedisciplinaţi cum erau, unui condotier îi puteau da mai multă bătaie de cap decât inamicul. Apoi se hotărâse că, bătuţi cum trebuie cu vâna de bou, puteau să lucreze în spatele liniilor de luptă, ajutându-i pe cei mai tineri dintre eunuci care, împreună cu Solomon, s-ar fi ocupat de răniţi, şi-ar fi potolit femeile şi copiii de orice rasă, fiind atenţi ca aceştia să nu scoată capul de prin găuri.
Gavagai, la prima lor întâlnire, îi numise şi pe satirii-ce-nu-se-văd-niciodată, iar Poetul presupunea că pot lovi cu