coarnele, şi pot sări precum caprele pe copitele lor bifurcate, dar orice întrebare despre poporul ăsta obţinuse doar răspunsuri evazive. Ei trăiau pe munte, dincolo de lac (care lac?) şi tocmai că nimeni nu-i văzuse vreodată. Formal supuşi Preotului, trăiau de capul lor, fără să aibă nici o legătură cu ceilalţi, şi deci erau ca şi cum n-ar fi fost. Răbdare, zicea Poetul, dincolo de asta poate c-aveau coarnele arcuite, cu vârful adus înăuntru ori în afară. Şi pentru a lovi trebuiau să se pună cu burta-n sus sau în patru labe, să fim serioşi, nu se face războiul cu capre.

„Ba se face războiul şi cu capre”, zisese Ardzrouni. Povesti de un mare condotier care legase nişte făclii de coarnele unor capre pe care le trimisese noaptea cu miile prin câmpia din care veneau duşmanii, făcându-i să creadă că apărătorii dispuneau de o armată uriaşă. Având la îndemâna lor capre cu şase coarne, efectul ar fi fost impunător. „Asta dacă duşmanii sosesc noaptea”, comentase sceptic Poetul. Oricum, însă, dacă Ardzrouni pregătea atâtea capre şi atâtea făclii, nu se ştie niciodată.

Pe baza acestor principii, necunoscute lui Vegetius şi lui Frontinus, luaseră avânt antrenamentele. Câmpul era populat de monopozi care se învăţau să sufle în ţevile lor foarte noi, cu Porcelli care înjura de fiecare dată când greşeau ţinta, şi slavă cerului că se mulţumea să zică doar nişte cristoşi, iar pentru ereticii ăia a lua în deşert numele unuia care era doar fiu adoptiv nu era păcat. Colandrino se îngrijea să-i înveţe pe panoţi să zboare, lucru pe care nu-l mai făcuseră, dar părea că Domnul Dumnezeu îi crease numai pentru treaba asta. Era greu să circuli pe străzile din Pndapetzim, pentru că, atunci când te aşteptai mai puţin, îţi pica un panot în cap, dar toţi acceptaseră ideea că se pregăteau acum pentru un război şi nimeni nu se plângea. Mai fericiţi decât toţi erau panoţii, atât de-nmărmuriţi de descoperirea virtuţilor lor nemaiauzite, încât acum şi femeile, şi copiii voiau să ia parte la ispravă, iar Poetul aprobase bucuros.

Scaccabarozzi îi antrena pe uriaşi în capturarea calului, dar singurii cai din partea locului erau cei ai Magilor, iar după două sau trei repetiţii riscau să-şi dea sufletul către bunul Dumnezeu, de aceea se reprofilaseră pe asini. Era chiar mai bine, pentru că asinii zvârleau din copite şi răgeau, era mai greu să-i prinzi de grumaz decât pe-un cal în galop, iar uriaşii deveniseră acum maeştri în arta asta. Însă trebuiau să-nveţe să şi fugă cu spinarea îndoită printre ferigi, ca să nu fie văzuţi imediat de duşmani, şi mulţi dintre ei se plângeau pentru că, după fiecare repetiţie, îi dureau şalele.

Boidi îi exersa pe pigmei, pentru că un hun alb nu-i o barză, şi trebuiau să ţintească drept între ochi. Poetul îi îndoctrina de-a dreptul pe nubieni care n-aşteptau altceva decât să moară în bătălie, Solomon căuta poţiuni otrăvitoare şi-ncerca de fiecare dată să întingă-n ele vârful vreunui aculeţ, dar o dată izbuti să facă un iepure să doarmă câteva minute, iar altă dată făcu o găină să zboare. Nu contează, zise Poetul, un hun alb care adoarme cât ai zice un Binecuvântă, Doamne, sau care-ncepe să-şi vânture braţele-n aer e un hun ca şi mort, e bine şi aşa.

Cuttica se istovea cu blemii, învăţându-i să se strecoare sub un cal şi să-l lovească la pântece cu o lovitură de secure, dar să-ncerci cu asinii era mare tevatură. Cât despre ponci, dat fiind că făceau parte din serviciul de aprovizionare, se ocupau de ei Boron şi Kyot.

Baudolino îl informase pe Diacon despre cele ce se-ntâmplau, iar tânărul părea renăscut. Se lăsase condus, cu îngăduinţa eunucilor, pe brânele exterioare şi de sus observase pâlcurile care se antrenau. Spusese că voia să înveţe să încalece un cal, ca să-şi conducă supuşii, dar imediat după aceea îl apucase un leşin, poate din prea mare emoţie, iar eunucii îl duseseră la loc pe tron ca să se întristeze din nou.

Tocmai în zilele acelea, puţin din curiozitate şi oarecum din plictiseală, Baudolino se întrebă unde puteau să trăiască satirii-care-nu-se-văd-niciodată. Îi întreba pe toţi, şi-l întrebă până şi pe unul dintre ponei, cărora nu izbutise nicidecum să le descifreze limba. Acela răspunse: „Prug frest frinss sorgdmand strochtd drhds pag brlelang gravot chavygny rusth pkalhdreg”, şi asta-i tot. Până şi Gavagai fu foarte vag. Colo, zise el, şi arătă cu degetul un şir de coline albăstrii către apus, în spatele cărora se crestau îndepărtaţi munţii, dar până acolo n-a fost nimeni, pentru că satirilor nu le plac intruşii. „Ce anume gândesc satirii?” întrebase Baudolino, iar Gavagai răspunsese că gândeau mai rău decât toţi, pentru că ei considerau că n-a existat niciodată păcatul originar. Oamenii nu deveniseră muritori ca urmare a păcatului aceluia, ci tot aşa ar fi chiar dacă Adam n-ar fi mâncat mărul. Aşa că nu-i nevoie de mântuire şi fiecare se poate salva cu propria lui bunăvoinţă. Toată povestea cu Isus a slujit doar ca să ne propună o pildă bună de viaţă virtuoasă, şi nimic altceva. „Aproape ca ereticii lui Mahumeth, care zic că Isus e numai profet.”

La întrebarea de ce nimeni nu se ducea niciodată la satiri, Gavagai răspunsese că la poalele colinelor satirilor se afla o pădure cu un lac şi că tuturor le era interzis să meargă acolo, pentru că acolo locuia un soi de femei rele şi foarte păgâne. Eunucii spuneau că un bun creştin nu se duce acolo, pentru că ar putea cădea într-o vrajă, şi nimeni nu se ducea. Însă Gavagai, prefăcut, descria aşa de bine drumul de mers, încât credeai că el sau vreun alt monopod, în alergăturile lor peste tot, îşi vârâse nasul şi pe-acolo.

Asta era de ajuns ca să-i aţâţe curiozitatea lui Baudolino. Aşteptă ca nimeni să nu mai ia seama la el, încălecă, în mai puţin de două ceasuri străbătu o câmpie stearpă cu mărăcini şi ajunse la marginile pădurii. Legă calul de un copac şi pătrunse