în frunzişul acela, proaspăt şi înmiresmat. Împiedicându-se de rădăcinile care răsăreau la fiece pas, trecând pe lângă ciuperci uriaşe şi de toate culorile, ajunse în cele din urmă pe malul unui lac, dincolo de care urcau povârnişurile dealurilor cu satiri. Era pe la ceasul asfinţitului, iar apele lacului, foarte limpezi, se închideau la culoare, reflectând umbrele lungi ale multor chiparoşi care-l înconjurau. Domnea peste tot o adâncă tăcere, neîntreruptă nici măcar de cântul păsărilor.

Pe când Baudolino medita pe malurile acelei oglinzi de apă, văzu ieşind din pădure un animal pe care nu-l mai întâlnise în viaţa lui, dar îl recunoştea bine. Părea un cal de vârstă fragedă, era cu totul alb şi mişcările-i erau delicate şi unduioase. Pe botul bine făcut, chiar deasupra frunţii, avea un corn, alb şi el, arcuit în spirală, care se termina cu un vârf ascuţit. Era licornul sau, cum îi zicea Baudolino când era mic, lioncornul, sau altfel spus, unicornul, monocherosul fanteziilor lui de copil. Îl admira ţinându-şi respiraţia, când din spatele lui ieşi dintre arbori o figură femeiască.

Înarmată cu lance, cu o rochie lungă care-i contura cu graţie nişte sâni mici şi tari, făptura mergea cu pas de camilopardal lenevos, iar veşmântul ei atingea iarba ce înfrumuseţa malurile lacului de parcă se mişca plutind pe deasupra pământului. Avea păr blond, lung şi moale, care-i ajungea până pe şolduri, şi un profil foarte pur, de parcă fusese modelat pe un pandantiv de fildeş. Carnaţia îi era uşor rumenă şi chiar chipul acela îngeresc era întors către lac în aşteptare de rugăciune mută. Unicornul îi tropotea blând în juru-i, uneori ridicându-şi botul, cu nările-i mici şi fremătânde ca să primească o mângâiere.

 

Baudolino privea fermecat.

 

„Tu o să crezi, domnule Nicetas, că încă de la începutul călătoriei eu nu mai văzusem o femeie demnă de numele ăsta. Să nu mă înţelegi greşit: nu era dorinţă ceea ce mă apucase, cât mai degrabă un simţământ de senină adorare, nu numai în faţa ei, dar şi a animalului, a lacului liniştit, a munţilor, a luminii acelei zile care apunea. Mă simţeam ca într-un templu.”

Baudolino căuta, prin cuvinte, să-şi descrie vedenia - lucru care, desigur, e cu neputinţă.

„Vezi, există momente în care perfecţiunea însăşi apare într-o mână sau într-un chip, în vreo nuanţă pe şoldurile unui deal sau pe mare, momente în care îţi stă inima-n loc în faţa miracolului frumuseţii... Creatura aceea mi se părea în acel moment o negrăită pasăre de apă, când un vultur, când o lebădă. Am spus că părul ei era blond, dar nu, când îşi mişca uşor capul, lua uneori răsfrângeri albăstrii, iar uneori părea străbătut de un foc străveziu. Îi zăream din profil sânul, moale şi delicat ca pieptul unei porumbiţe. Devenisem privire şi atât. Vedeam ceva străvechi, pentru că ştiam că văd nu un lucru frumos, ci frumuseţea însăşi, ca un gând sacru al lui Dumnezeu. Descopeream că perfecţiunea, când o zăreşti doar o dată, o singură dată, era ceva uşor şi vaporos. Priveam figura aceea de departe, dar simţeam că asupra acelei imagini n-aveam putere, îmi scăpa, cum se-ntâmplă când eşti înaintat în ani şi ţi se pare că vezi semne clare pe un pergament, dar ştii că imediat ce te vei apropia ele se vor încurca şi că nu vei putea niciodată să citeşti secretul pe care foaia aceea ţi-l făgăduia - sau ca-n vise, când îţi apare ceva ce ai dori, întinzi mâna, mişti degetele-n gol, şi nu prinzi nimic.”

„Te invidiez pentru fermecarea aceea.”

„Ca să n-o rup, mă prefăcusem într-o statuie.”

 

 

33

Baudolino o întâlneşte pe Ypatia

 

Vraja însă se terminase. Ca o făptură a pădurii, fata simţise prezenţa lui Baudolino şi se-ntorsese către el. N-avusese nici o clipă de spaimă, ci doar o privire uimită.

Spusese în greceşte: „Dar cine eşti?” Pentru că el nu răspundea, se apropiase cu îndrăzneală de el, privindu-l atent, fără să se ruşineze şi fără răutate, şi ochii îi erau ca şi părul, de o culoare schimbătoare. Unicornul i se aşezase alături, cu capul plecat, ca şi cum şi-ar fi întins frumoasa lui armă în apărarea stăpânei lui.

„Tu nu eşti din Pndapetzim”, mai zise ea, „tu nu eşti nici eunuc, nici monstru, tu eşti... un om!” Lăsa să se vadă că recunoaşte un om aşa cum el recunoscuse unicornul, pentru că auzise vorbindu-se despre el de-atâtea ori, fără să-l fi văzut vreodată. „Eşti frumos, omul e frumos, pot să te-ating?” întinsese mâna, şi cu degetele ei subţiri îi mângâiase barba şi-i atinsese cicatricea de pe faţă, cum făcuse în ziua aceea Beatrice. „Asta a fost o rană, tu eşti dintre cei care fac război? Aceea ce este?”

„O sabie”, răspunse Baudolino, „dar o folosesc ca să mă apăr de fiare, nu sunt un bărbat care face război. Mă numesc Baudolino şi vin din ţările unde apune soarele, de-acolo”, şi făcu un semn vag. Îşi dădu seama că-i tremura mâna. „Cine eşti tu?”

„Sunt o ypatie”, zise ea, cu tonul cuiva care se amuză auzind o întrebare atât de nevinovată, şi râse, devenind şi mai frumoasă. Apoi, amintindu-şi că cel care-i vorbea era un străin: „În pădurea asta, dincolo de copacii aceia, trăim numai noi, ypatiile. Nu te temi de mine, precum cei din Pndapetzim?” De data aceasta Baudolino fu cel care surâse: ea era cea care se temea ca lui să nu-i fie frică de ea. „Vii aici la lac deseori?” întrebă. „Nu întotdeauna”, răspunse Ypatia, „Maica nu doreşte să ieşim singure din pădure. Însă lacul e atât de frumos, şi Acacios mă păzeşte”, şi-l arătă pe unicorn. Apoi adăugă încet, cu o privire îngrijorată: „E târziu. Nu trebuie să stau departe aşa de mult timp. N-ar trebui să întâlnesc nici măcar lume din Pndapetzim, dacă ar îndrăzni să vină până aici. Dar tu nu eşti unul dintre ei,