„Mă voi întoarce mâine”, cuteză Baudolino, „dar când soarele e sus pe cer. Vei fi aici?”

„Nu ştiu”, zise Ypatia tulburată, „poate.” Şi dispăru uşoară printre arbori.

În noaptea aceea Baudolino nu dormi, pentru că - îşi zicea el - de visat, visase, şi prea destul ca să-şi amintească visul acela toată viaţa. Însă în ziua următoare, în plină amiază, luă calul şi se-ntoarse lângă lac.

Aşteptă până seara, fără să vadă pe nimeni. Nemângâiat, se întoarse acasă, şi la marginile oraşului dădu peste o ceată de monopozi care făceau exerciţii cu sarbacana. Îl văzu pe Gavagai care-i zise: „Tu priveşte!” îndreptă ţeava spre cer, slobozi săgeata şi străpunse o pasăre care căzu nu prea departe. „Eu mare războinic”, zise Gavagai, „dacă soseşte hun alb, eu trece prin el!” Baudolino îi zise bravo, bravo, şi se duse imediat să se culce. În noaptea aceea visă întâlnirea din ziua cealaltă şi dimineaţa îşi spuse că un vis n-ajungea pentru toată viaţa.

Se întoarse din nou la lac. Se aşeză lângă apă să asculte cântecul păsărelelor care slăveau dimineaţa, apoi greierii, la ora la care bântuie demonul de amiază. Dar nu era cald, arborii răspândeau o răcoare minunată şi nu i se păru greu să aştepte câteva ore. Apoi ea apăru iar. I se aşeză alături şi-i spuse că se întorsese pentru că voia să ştie mai multe despre oameni. Baudolino nu ştia de unde să-nceapă şi începu să-i descrie locul unde se născuse, isprăvile de la Curtea lui Frederic, ce anume erau imperiile şi regatele, cum se mergea la vânătoare cu şoimi, ce era şi cum se clădea un oraş, aceleaşi lucruri pe care i le povestise Diaconului, dar evitând să-i vorbească de întâmplări crude sau uşuratice şi dându-şi seama, în timp ce vorbea, că oamenilor li se putea face chiar un portret plin de afecţiune. Ea îl asculta, şi ochii i se colorau de luciri diferite potrivit simţămintelor ei.

„Ce frumos povesteşti tu. Toţi oamenii spun poveşti aşa ele frumoase ca ale tale?” Nu, admise Baudolino, poate că el spunea mai multe şi mai bine decât semenii lui, dar mai erau printre aceia şi poeţii, care ştiau să povestească şi mai bine. Şi se apucă să cânte unul dintre cântecele lui Abdul. Ea nu înţelegea cuvintele provensale, dar, ca şi abhazii, fu vrăjită de melodie. Acum ochii îi erau învăluiţi ca de rouă.

„Spune-mi”, întrebă, înroşindu-se puţin, „dar cu oamenii se află şi femeile lor?” O spuse ca şi cum ar fi simţit că ceea ce Baudolino cânta era adresat unei femei. Sigur că da, îi răspunse Baudolino, aşa cum monopozii se unesc cu monopodele, la fel şi oamenii se unesc cu femeile, altfel nu pot să nască fii, şi aşa este, adăugă el, în tot universul.

„Nu-i adevărat”, zise Ypatia râzând, „Ypatiile sunt numai ypatii şi nu există, cum să le spun... ypaţi!” Şi râse iarăşi, amuzată de ideea aceea. Baudolino se întreba ce trebuia să mai facă s-o audă râzând din nou, fiindcă râsul ei era sunetul cel mai suav pe care-l auzise vreodată. Fu ispitit s-o întrebe cum se năşteau ypatiile dacă nu existau ypaţi, dar se temu să nu-i jignească nevinovăţia. Totuşi, în clipa aceea se simţi încurajat să întrebe cine erau ypatiile.

„Oh,” zise ea, „e o poveste lungă, eu nu ştiu să povestesc aşa de frumos ca tine. Trebuie să ştii că, în urmă cu mii şi mii de ani, într-un oraş puternic şi îndepărtat, trăia o femeie virtuoasă şi înţeleaptă numită Hypathia. Ea ţinea o şcoală de filosofie, care-i iubirea de înţelepciune. Dar în oraşul acela trăiau şi nişte oameni răi, care se numeau creştini, nu se temeau de zei, urau filosofia şi mai cu seamă nu suportau că adevărul era o femeie. Aceştia într-o zi au luat-o pe Hypathia şi au omorât-o în chinuri groaznice. Aşa că unele dintre cele mai tinere discipole ale ei au fost cruţate, poate pentru că le-au crezut copile neştiutoare care stăteau în preajma ei numai ca s-o servească. Au fugit, dar creştinii erau peste tot, şi ele au trebuit să călătorească multă vreme înainte să ajungă în acest loc de pace. Aici au încercat să ţină în viaţă ceea ce învăţaseră de la maestra lor, dar o auziseră vorbind când erau încă foarte tinere, nu erau atât de ştiutoare ca ea şi nu-şi mai aminteau bine toate învăţămintele ei. Şi-au spus deci că vor trăi între ele, despărţite de lume, ca să descopere ce anume le spusese cu adevărat Hypathia. Asta şi pentru că Zeul a lăsat umbre de adevăr în adâncul inimii fiecăruia dintre noi, şi se cere doar să le faci să iasă la suprafaţă şi să înflorească din nou la lumina înţelepciunii, aşa cum se eliberează carnea unui fruct de coaja ei.”

Zeul, zeii, care dacă nu erau Dumnezeul creştinilor erau bineînţeles falşi şi mincinoşi... Dar ce povestea Ypatia aceasta? se întreba Baudolino. Însă puţin îi păsa, îi ajungea s-o audă vorbind şi era gata să şi moară pentru adevărul ei.

„Spune-mi cel puţin un lucru”, întrerupse el. „Voi sunteţi Ypatiile, în numele acelei Hypathia, şi eu înţeleg. Dar cum te numeşti tu?”

„Ypatia.”

„Nu, vreau să spun tu, ca tu însăţi, ca deosebită de o altă ypatie... Vreau să spun, cum te numesc tovarăşele tale?”

„Ypatia.”

„Dar tu astă seară o să intri din nou în locul unde staţi şi vei întâlni o ypatie înaintea celorlalte. Cum o vei saluta?”

„Îi voi dori o seară fericită. Aşa se face.”

„Da, însă eu, dacă mă-ntorc la Pndapetzim şi văd, să zicem, un eunuc, el îmi va spune: o seară bună, Baudolino. Tu o să spui: seară bună, ... cum?”

„Dacă vrei, o să spun aşa: seară bună, Ypatia.”

„Voi vă numiţi deci toate Ypatia.”

„E firesc, toate ypatiile se numesc Ypatia, nici una nu-i diferită